Taina Sfântului Maslu - semnificaţie teologică şi existenţială

Taina Sfântului Maslu este slujba în care, prin rugăciunile preoţilor şi prin ungerea cu untdelemn sfinţit, se împărtăşeşte creştinilor bolnavi harul vindecării de bolile sufleteşti şi trupeşti, precum şi iertarea de păcate. Paul Evdokimov afirma despre Taina Sfântului Maslu că reprezintă „o Taină a trupului“, adresată în special persoanei umane aflate într-o suferinţă provocată de boli fizice. Taina Sfântului Maslu aduce totodată şi o vindecare sufletească profundă. Cuvintele Mântuitorului „milă voiesc, iar nu jertfă“ au iscat mereu în sufletul creştinilor dorinţa de a se apleca spre suferinţele şi lipsurile semenilor cu mai multă sârguinţă. Bolnavii sunt mereu în atenţia Bisericii, prin cererile care se fac la fiecare slujbă, prin săvârşirea Sfântului Maslu, prin Taina Spovedaniei, care vindecând sufletul aduce după sine şi vindecarea trupului, prin actele de voluntariat ale medicilor în unităţile medicale de pe lângă parohii.

 

Fiecare dintre noi ştie ce înseamnă durerea şi suferinţa, fie că le-am trăit noi înşine, fie că am văzut cum se manifestă în cei din jurul nostru. Ştim cât îi este de greu bolnavului în suferinţă. Dintr-un moment în altul boala îl pune într-o nouă situaţie sau suferă în aşteptarea apariţiei neprevăzutului bolii. Smuls din ambianţa obişnuită, bolnavul nu mai poate să se bucure deplin nici de viaţa lui, nici să participe cum se cade la viaţa semenilor săi. Nu mai poate munci sau nu mai poate munci cât ar voi şi cât s-ar cuveni, nici nu se mai poate bucura, după dorinţa lui, de rodul muncii sale. Calitatea şi randamentul muncii prestate de un bolnav nu mai sunt aceleaşi cu cele ale unui om sănătos. Boala impune omului un stil de viaţă nou şi nedorit, de multe ori condamnându-l chiar la imposibilitatea de a mai activa. Dacă cu puţin mai înainte omul putea să se mişte şi să acţioneze independent, participând la viaţa semenilor, îmbolnăvindu-se, el depinde de bunăvoinţa şi ajutorul acestora. Dacă atâta vreme cât suntem sănătoşi toate ne par plăcute, în timpul bolii experiem durerea şi suferinţa, înţelegând cât de fragilă este viaţa şi cât de puţin se găseşte ea în mâinile noastre (dacă putem spune că se găseşte în mâinile noastre) şi cât suntem lipsiţi de putere. Boala şi suferinţa sunt două simptome subiective, care, alături de sănătate şi moarte, reprezintă două din principalele momente ale vieţii umane. Dacă sănătatea este o stare în care binele se face manifest în fiinţa omului, luată în considerare din punct de vedere fizic, psihic şi social, boala, ca absenţă a acestui bine, generează durere şi suferinţă. Dacă durerea este o experienţă senzorială şi emoţională neplăcută, legată de lezarea reală sau potenţială a organismului, suferinţa este răsunetul durerii pe plan sufletesc. De aceea trebuie să-L lăsăm pe Hristos să pătrundă în sufletul nostru prin Sfintele Sale Taine, pentru a alunga şi arde spinii păcatelor noastre, cei aducători de durere şi boală. (Pr. Claudiu Pîrvu)