Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Documentar Destinul nostru istoric și Catedrala Națională

Destinul nostru istoric și Catedrala Națională

Un articol de: Dumitru Horia Ionescu - 20 Noi, 2018

Privim istoria din diferite puncte de vedere. Studiile contemporane de istorie se deosebesc substanțial de cele scrise în urmă cu un secol. Odinioară, evenimentul istoric era exclusiv un fenomen de masă. De exemplu, o anumită armată a obținut undeva o victorie fenomenală sau o altă armată a fost nimicită într-o altă bătălie. Astăzi, istoria pare a fi mai interesată de destinele individuale, de drama sau triumful unuia singur, care nu mai este văzut doar ca parte integrantă, eventual semnificativă, dintr-un întreg.

O armată este formată din oamenii care au luptat și fiecare dintre aceștia poate fi subiectul unui studiu istoric, oferind și așa date semnificative, grăitoare pentru un eveniment istoric anume.
Oamenii nu mai sunt priviți ca obiecte ce erau dirijate, împinse cu mai mult sau mai puțin succes către ceva anume. Fiecare martor al evenimentului are o importanță anume și o semni­ficație proprie, ca parte activă a evenimentelor. Istoria se transformă, capătă o față umană și se apropie cultural de idealul creștin. În sensul că Dumnezeu ne iubește, ne învață și ne apără, pe fiecare dintre noi, indiferent de ceea ce însemnăm noi pentru societate. Dumnezeu lasă lucrurile să se întâmple și fiecare om se roagă Domnului pentru împlinirea a ceea ce este important în viața lui. Astfel, putem înțelege istoria dintr-un sens eminamente teologic, ca fiind o serie de fapte ce-și găsesc semnificația și înțelesul exclusiv în dorința fiecăruia de a se mântui, de a fi în fața Domnului la Judecata de Apoi. Sfinții Părinți spun că omul părăsește această lume fără a păstra nimic din ce avea, numai cu speranța că va avea infinit mai mult, dincolo de ceea ce ne închipuim că este infinit mai mult. Privită astfel, istoria este un șir necontenit de experiențe personale, folositoare, individual și colectiv. Tot la fel, desfășurarea istorică a anumitor evenimente este, desigur, întotdeauna de folos personal și de folos colectiv. Învățăm din ce s-a întâmplat, pentru a nu repeta greșeli făcute, dar, foarte important, și pentru a duce mai departe idealurile înaintașilor, sporind moștenirea lor spirituală. Gândind în continuare teologic, dorința de mântuire nu este, nici ea, o aspirație doar particulară, fiind, o știm, și colectivă, concretizată prin Sfânta Biserică. Din acest motiv, construcția unei biserici este un act atât individual, cât și colectiv, ca parte integrantă din aspirația de a configura concret sensul istoric ca dorință de mântuire. Ne rugăm împreună, Biserica ne învață să ne rugăm împreună, dar tot ea ne învață să ne rugăm și singuri, fiecare pentru sine și pentru ceea ce este important fiecăruia.

Catedrala Națională și generația ei

Construcția unei catedrale, precum cea de la București, este un eveniment istoric la care fiecare participă individual, dar împlinind un ideal colectiv. Oricine, prin ajutorul dat la construcția acesteia, devine parte integrantă a șantierului. Generația noastră este generația catedralei de la București, împlinind un fapt istoric evident. Ne mândrim că am avut o victorie colectivă asupra comunismului. În ciuda prigoanei, nu am uitat ceea ce este mai important în destinul fiecăruia, credința în Dumnezeu și dorința de mântuire. Victoria ne obligă. Părinții noștri au luptat pentru a păstra credința. Au fost arestați, intimidați sau nevoiți, poate, să spună că nu știu ce să facă cu o biserică. Jertfa noastră este să ne străduim, să punem umărul la construcția catedralei, pe care înaintașii noștri ar fi construit-o bucuroși, dacă ar fi avut voie. Suntem o generație cu un destin colectiv privilegiat. Nu ne este interzis să construim o catedrală la București.

Visul regelui Carol I al României

Avem o părere foarte bună despre regele Carol I. Dacă este cu adevărat așa, și aici avem de împlinit o datorie. Nu-și dorea el o catedrală la București, așa cum sunt în toate capitalele Europei? Poate, amplasată chiar acolo unde este acum Teatrul Național. Vorbind despre acest lucru, mă întreb adesea dacă nu cumva și Ceau­șescu știa de planul regelui Carol, construind chiar pe acel loc Teatrul Național, lângă Universitate. Știind convingerea dictatorului că săvârșește mereu ceva definitiv, este nimerit a-l contrazice din nou, și din acest punct de vedere: chiar dacă Ceaușescu credea că timpul unei catedrale la București a trecut, putem acum să-i dovedim că s-a înșelat.

Monumente ale demnității românești

Pe vremuri, un inginer român, Anghel Saligny, a concretizat un alt vis al regelui Carol I. Podul de la Cernavodă reprezenta politic un gest de normalitate, dovedind că România are forța morală și tehnologică normală unui stat european modern. O lege politică fundamentală, un sens clar al istoriei ne cereau atunci un gest deosebit prin care să dovedim că avem cum să unim printr-o linie ferată Bucureștiul de Dobrogea. Podul de la Cernavodă a fost diploma maturității noastre politice, a intrării noastre între națiunile stabile politic și economic din acel timp. Am avut odată norocul să trec podul cu pasul și nu din goana trenului. Construcția era controlată de angajații căilor ferate în fiecare zi. Orice schimbare la parametrii de funcționare, oricât de mică, de ordinul milimetrilor era consemnată, trecută în catastif și transmisă mai departe. Menține­rea în stare ireproșabilă a podului ținea, și ea, de semnificația istorică a construcției. Am aflat atunci că podul reprezenta cu adevărat o minune tehnică, că firme celebre în Europa au refuzat contractul motivând că malurile nisipoase ale Dunării nu vor susține niciodată o construc­ție metalică de asemenea dimensiuni. Și totuși, Anghel Saligny a terminat podul de la Cernavodă, folosit zi de zi, ani după ani. Bolta de metal se ridica spre cer, apărea din ceața ce ascundea ­Dunărea și stătea neclintită dea­supra malurilor nisipoase, cu un înțeles metafizic al unei eternități care depășește valoarea unui ­simbol, fiind în sens linear certitudine.

Catedrala care ne adună pe toți laolaltă

Sunt mândru că trăiesc ziua de astăzi, zi de sărbătoare și zi de cinstire a noii catedrale. Pentru că dincolo de semnificația teologică, care ne este pe deplin clarificată, dovedim că Anghel Saligny nu a fost pentru noi un accident fericit, o excepție. Cu siguranță că reușita lui, și implicit a noastră, nu a fost întâmplătoare. Noi avem puterea de a trăi concret partea strălucitoare a istoriei. Chiar dacă refuzăm cu încăpățânare să credem în acest talent.

Mă voi ruga în această catedrală a noastră, voi îngenunchea acolo. Mulțumind Preafericitului Părinte Patriarh Daniel pentru viziunea sa, pentru curajul de a începe acest șantier, concretizând visul regelui Carol I. Mă voi ruga pentru toți care au cutezat, care s-au urcat pe schela înaltă și care au zidit mai departe până aproape de înaltul cerului. Podul de la Cernavodă leagă malul dunărean al Munteniei cu cel al Dobrogei. Catedrala ne leagă inimile de înălțimea unde sunt primite rugăciunile noastre. Cândva, peste timp, se va uita cât a fost de greu să se pună cărămidă peste cărămidă, cât de greu a fost să se organizeze totul. Va rămâne frumu­sețea semeață a acestei construcții de excepție și mândria să știm că am terminat ceva deosebit, că am biruit chiar acolo unde se credea că nu vom reuși. Catedrala este certitudinea existențială a unui succes la care visăm. Și din acest motiv, un alt mod de viață, pe care ni-l dorim atât de mult, nu este o utopie. Am învățat acest lucru din construcția catedralei.