Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Documentar Simbolistica arhitecturii bisericeşti

Simbolistica arhitecturii bisericeşti

Un articol de: Narcisa Balaban Urucu - 13 Ian, 2008

Ori de câte ori trecem pe lângă biserici, ne-am obişnuit să le admirăm grandoarea şi frumuseţea. Fiecare colţişor al unei biserici simbolizează ceva anume, aşa cum, de altfel, toatele obiectele de cult din biserică au o anumită semnificaţie. Bisericile se construiesc în formă de cruce, întrucât Iisus Hristos a întemeiat Biserica prin patima şi moartea sa pe cruce. Sfântul altar înseamnă jertfelnic, este simbolul mistic al împărăţiei cerurilor, unde nevăzut se află Tronul Prea Sfintei Treimi, Maica Domnului cu toţi sfinţii şi îngerii, împreună cu slujitorii sfinţiţi ai Bisericii.

Simbolistica Bisericii este explicată frecvent prin pilda viei şi a lucrătorilor ei. Stăpânul care a sădit via este Dumnezeu, iar via este lumea aceasta. Gardul care o împrejmuieşte reprezintă Sfânta Scriptură, care călăuzeşte şi păzeşte lumea creştină de pierzanie. Teascul săpat în vie este Altarul Bisericii din care, pentru viaţa lumii, curge sângele Domnului şi în care se jertfeşte Trupul Său. Turnul clădit în mijlocul viei este Biserica întemeiată în lume, iar lucrătorii cărora li s-a încredinţat via sunt slujitorii Bisericii - episcopi, preoţi şi diaconi - care sunt datori să lucreze via şi să dea lui Dumnezeu roadele ei, adică sufletele credincioşilor mântuiţi.

Veşnicia Bisericii lui Hristos

De-a lungul timpului, bisericile au fost construite în mai multe forme: corabie, cruce, stea optunghiulară (stea cu opt colţuri) şi cerc. La noi, cele mai întâlnite sunt bisericile ridicate în formă de cruce şi în formă de corabie.

Biserica în formă de corabie simbolizează corabia care ne duce la limanul cel liniştit, adică spre împărăţia lui Dumnezeu.

Bisericile se construiesc în formă de cruce, întrucât Iisus Hristos a întemeiat Biserica prin patima şi moartea sa pe cruce. Forma crucii a început să se răspândească în timpul împăratului Constantin cel Mare, când acesta a primit crucea ca semn de apărare şi scut al imperiului şi al creştinismului. Este bine de ştiut, chiar dacă la noi în ţară nu întâlnim, decât foarte rar, astfel de forme, că forma de stea optunghiulară (steaua de la Betleem) simbolizează Biserica - stea conducătoare a oamenilor spre viaţa veşnică. Forma de cerc simbolizează veşnicia Bisericii lui Hristos şi semnul dragostei lui nesfârşite faţă de lume. Un alt semn distinctiv al bisericilor faţă de alte costrucţii este cupola, care simbolizează cerul.

Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită

Atât cele mai vechi biserici ortodoxe, cât şi cele mai noi, păstrează neschimbată, indiferent de stilul şi forma lor, împărţirea interioară a vechilor biserici creştine, în altar, naos şi pronaos. Biserica materială împărţită în trei preînchipuie pe Dumnezeu: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, „Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită“. Preînchipuie, de asemenea, pe toată lumea sau întreg universul în care Dumnezeu este pretutindeni şi peste toate. Mai poate avea înţelesul omului, a sufletului şi trupului din care acesta este alcătuit.

Bisericile mai mari, şi mai ales cele voievodale vechi, sunt împărţite în cinci încăperi: pridvor (sau tindă), închis sau deschis, pronanos sau exonartex, camera mormintelor voievodale (gropniţă), naos şi Altar.

Ca semnificaţie, pridvorul reprezintă lumea de dinainte de Hristos, omul creat de Dumnezeu şi izgonit pe pământ după cădere. De asemenea, pridvorul închipuie omul păcătos, aflat sub canon, nevrednic să intre în biserică. Aici, după rânduială, stau cei care au făcut păcate grele, care se căiesc şi cer iertare de la Dumnezeu şi de la oameni.

Raiul pământesc şi lumea văzută

Pronaosul închipuie raiul pământesc. În trecut, pronaosul era destinat catehumenilor („cei chemaţi“ pentru botez) şi penitenţilor (adică cei păcătoşi, dar care se căiau). Tot aici stăteau femeile ca să asculte sfintele slujbe. Tot în pronaos se săvârşeşte Taina Botezului şi a doua cununie, pentru cei care se recăsătoresc canonic. Aici, sau chiar în pridvor, erau înmormântaţi ctitorii şi marii donatori ai bisericii, iar în bisericile mănăstireşti, tot aici se înmormântau mitropoliţii, cuvioşii monahi şi marii dregători ai ţării. Bisericile voievodale mai au o încăpere, numită gropniţă, locul în care se înmormântau, în trecut, voievozii ctitori, cu toată familia lor.

Spaţiul dintre altar şi pronaos formează naosul, care în limba greacă se traduce prin navă, corabie. Aflat sub bolta cupolei, naosul reprezintă lumea văzută, întreaga creştinătate care crede în Iisus Hristos înviat din morţi şi care aşteaptă mila lui Dumnezeu. De asemenea, naosul mai simbolizează cerul în care locuiesc îngerii şi sfinţii care Îl slăvesc pururea şi neîncetat pe Dumnezeu.

„Locuinţa“ lui Dumnezeu pe pământ

Sfântul altar, din latinescul „altus“, care înseamnă înalt, sau „ara“ care înseamnă jertfelnic, este simbolul mistic al Împărăţiei cerurilor, unde, nevăzut, se află Tronul Prea Sfintei Treimi, Maica Domnului cu toţi sfinţii şi îngerii, împreună cu slujitorii sfinţiţi ai Bisericii. Este partea principală a bisericii creştine, întrucât aici este locul în care se săvârşesc cele mai importante slujbe, începând cu Sfânta Liturghie. Altarul sau „Sfânta Sfintelor“ preînchipuie cerul cerurilor, Raiul şi locul în care s-a născut Mântuitorul, a predicat, a pătimit, a murit, a înviat şi s-a înălţat la cer.

Acesta este locul cel mai sfânt de pe pământ unde locuieşte în chip nevăzut Dumnezeu şi unde se jertfeşte în timpul fiecărei Sfinte Liturghii, Mântuitorul lumii. Dacă naosul închipuie tainic lumea văzută, a credincioşilor, adică Biserica luptătoare pe pământ, altarul închipuie cerul, adică Biserica biruitoare de sus, formată din îngeri şi din toţi sfinţii, care se roagă pentru noi şi ne ajută să dobândim mântuirea sufletului.

Steagul de biruinţă al creştinilor

Deasupra turlelor de pe biserici, deasupra catapetesmei, a sfintei mese, observăm mereu crucea. Vrednicul de pomenire, arhimandritul Ioanichie Bălan, în cartea „Călăuză ortodoxă în Biserică“ explica de ce aşezăm Sfânta Cruce peste toate acestea: „Pentru că Sfânta Cruce este Sfântul Altar, primul jertfelnic creştin pe care Fiul lui Dumnezeu a săvârşit singura jertfă sângeroasă şi Liturghie pe Golgota, prin care ni s-au iertat păcatele. Apoi se aşază crucea pe biserici pentru că nu este alt semn mai sfânt pe lume, nici altă armă şi steag de biruinţă a creştinilor împotriva diavolului şi a păcatului mai puternic decât Sfânta Cruce. Crucea, prin cele trei braţe, mai este simbol al Prea Sfintei Treimi, simbol al iubirii şi al unirii divine şi semn unic al vieţii veşnice prin moartea şi învierea lui Hristos. Sfânta Cruce se aşază biruitoare pe biserici, pe altare, pe pieptul creştinilor, în semn că sunt ortodocşi, ca semn că sunt răscumpăraţi de Hristos prin cruce şi iubire, că sunt fii ai Învierii şi moştenitori de drept ai împărăţiei cerurilor. Crucea se înalţă pe biserici şi peste tot, ca să ne amintim de dragostea lui Hristos pentru noi şi de jertfa lui. Crucea este semnul celei mai înalte iubiri a lui Dumnezeu pentru oameni, este semnul învierii veşnice şi al unirii tuturor creştinilor sub braţele ei mântuitoare“.

Crucea este cea care încununează şi cupola bisericii. Uneori, sub cruce întâlnim un semicerc, care simbolizează ancora - simbolul speranţei creştine -, dar şi semiluna musulmană înfrântă de Sfânta Cruce, în urma dezrobirii poporelor creştine de sub ocupaţia otomană.

Însemnele veşniciei

Nici turlele bisericilor nu sunt aşezate întâmplător, ci au o simbolistică precisă. Numărul acestora variază de la una până la 13, chiar mai multe. O singură turlă pe biserică simboliză pe Hristos întrupat în lume, iar cei patru stâlpi care o susţin simbolizează pe cei patru evanghelişti, care au vestit pe pământ Evanghelia mântuirii. Bisericile cu două turle ne amintesc de cele două firi ale Mântuitorului - cea dumnezeiască şi cea omenească. Bisericile care au trei turle închipuie Sfânta Treime. Patru turle pe biserică simbolizează pe cei patru evanghelişti, iar cele cu cinci turle, una mare şi centrală şi patru mai mici, în cele patru părţi, simbolizează pe Hristos, Mântuitorul lumii, şi pe cei patru evanghelişti. Şapte turle preînchipuie cele şapte daruri ale Sfântului Duh revărsate peste creştini, opt simbolizează veşnicia, nouă turle - cele nouă cete îngereşti,

Douăsprezece - cei 12 apostoli, treisprezece - Mântuitorul înconjurat de cei 12 apostoli. Întâlnim, de asemenea, şi biserici cu două etaje. Această formă de arhitectură bisericească prefigurează Biserica cerească (triumfătoare) şi Biserica pământească (luptătoare).