Praznicul Intrării Maicii Domnului în biserică este a doua sărbătoare închinată Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și înfățișează creșterea duhovnicească, în virtuți, a pruncei născute din
Viaţa isihastă a Maicii Domnului în Templul din Ierusalim
Viaţa Maicii Domnului, de o copleşitoare discreţie, este plină de taine, fiind ascunsă în cea a Fiului său. Anunţată profetic din Vechiul Testament, Maica Domnului pătrunde adânc în conştiinţa Bisericii prin împlinirea vocaţiei sale de Theotokos - Născătoare de Dumnezeu. Pornind de la informaţiile biblice şi ale tradiţiei orale, mai bogate, în secolul al II-lea apare Protoevanghelia lui Iacob, care va deveni o importantă sursă pentru autorii biografiilor Maicii Domnului. Părinţii apostolici şi apologeţii creştini fac numeroase referinţe la Maica Domnului, nefiind însă interesaţi de alcătuirea unei biografii. Cultul Maicii Domnului ia amploare după Sinodul al III-lea Ecumenic de la Efes (431), persoana sa fiind văzută în strânsă legătură cu hristologia şi soteriologia. Apar importante scrieri despre Maica Domnului, biografii, imnuri şi omilii, care vor culmina cu tratatele din secolul al XIV-lea, alcătuite de Sfântul Grigorie Palama, Nicolae Cabasila şi Teofan al Niceei.
Aducerea Maicii Domnului la Templul din Ierusalim şi rămânerea acolo reprezintă un important detaliu al vieţii sale, asupra căruia va insista în mod deosebit Sfântul Grigorie Palama (1294/6-1357/9) într-o densă şi profundă lucrare (Fecioara Maria şi Petru Atonitul - Prototipuri ale vieţii isihaste şi alte scrieri duhovniceşti, Scrieri II, trad. diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2005). Faţă de predecesorii săi, el a văzut mai mult în relatarea Intrării Maicii Domnului în Sfânta Sfintelor un model ideal şi un mesaj în susţinerea isihasmului. Dacă adversarul isihaştilor, Nichifor Gregoras, într-o scriere similară, recunoştea că îi amuţeşte cuvântul la gândul vieţuirii Maicii Domnului în Templu, Palama, în schimb, alcătuieşte o impresionantă exegeză contemplativă, din perspectivă isihastă a acelei perioade. O pune pe Maica Domnului în relaţie directă cu învăţătura isihastă, intervalul rămânerii în Templu, oferindu-i toate elementele necesare dezvoltării acelui curent: viaţă nevăzută şi ascunsă de lume, însingurare, tăcere, rugăciune şi linişte. Sfânta Sfintelor simboliza şcoala unde Fecioara Maria a fost pregătită printr-o vieţuire suprafirească să devină Maica lui Dumnezeu, avându-L ca îndrumător lăuntric pe Cel ce Îl va naşte. Calitatea de Ocrotitoare a Muntelui Athos, unde Palama s-a nevoit şi a alcătuit această scriere, ca apologie a isihasmului şi călăuză a monahilor lucrători ai Rugăciunii lui Iisus, l-a determinat probabil s-o recepteze pe Maica Domnului ca paradigmă a vieţii isihaste.
Educaţia prin isihie
Viaţa deiformă a Fecioarei Maria în Sfânta Sfintelor apare ca un urcuş spiritual către/în Dumnezeu prin coborârea şi adâncirea în sine cu ajutorul rugăciunii neîncetate, a atenţiei (nepsis) şi a tăcerii minţii (noeten sigen). Este ceea ce practicau isihaştii pentru a primi ca dar îndumnezeirea. Datorită smereniei şi curăţiei sale desăvârşite, Fecioara Maria ajunge un receptacul al dumnezeirii şi începătoarea înrudirii tuturor oamenilor cu Dumnezeu. Ideea înrudirii divine prin intermediul Maicii Domnului, dragă isihaştilor, trimitea exclusiv la necesitatea asimilării harului sfinţitor, orice speculaţii despre o posibilă funcţie sacramentală a sa fiind excluse. Maica Domnului este toposul dumnezeirii, „cort“, „loc“ sau „chivot“ însufleţit al Cuvântului, iar teologia sa este propriul Fiu.
Viaţa Maicii Domnului din Templu este modelul clasic al vieţii isihaste experiate personal de autor. Idealul acesteia este exemplar descris: rugăciune, ascetism, lipsa de griji, neîntristare, nepătimire. Educaţia prin isihie e superioară „filosofiei prime“ a elinilor, întrucât isihia curăţă sufletul total, făcându-l să-L vadă pe Dumnezeu în lumină (theoptia). Această vedere o primesc ca dar numai cei curaţi cu inima şi uniţi haric cu Dumnezeu, în vreme ce contemplaţia filosofică (theoria) poate fi dobândită raţional şi de cei nedesăvârşiţi. Comparând isihia cu filosofia primă, Palama a vrut să dea o replică umaniştilor bizantini din vremea sa, dar şi oponenţilor săi, care preferau trăirii lui Dumnezeu discuţiile raţionale despre El. Trăirea dreaptă în sfinţenie e fundamentul oricărei teoretizări teologice, autorul militând pentru o teologie contemplativă, înţeleasă ca simţire şi vorbire cu Dumnezeu.
Episcopul Tesalonicului a vrut să promoveze un isihasm aplicat
Monologul Fecioarei Maria din Sfânta Sfintelor este remarcabil. Din lecturile biblice ascultate în Templu, ea află despre originea divină a omului şi cauza suferinţelor din lume. Căutând un mod de stopare a răului, găseşte o cale de întâlnire a omului cu Creatorul lui, sfânta isihie. Această explicaţie ne descoperă rădăcinile biblice ale isihasmului, contestat de altfel ca fiind nebiblic, în acest mod Palama integrând-o pe Maica Domnului în spiritualitatea isihastă. Purtarea în sine, vederea în lumină a lui Dumnezeu şi cunoaşterea Lui prin energiile necreate constituie centrul spiritualităţii palamite.
Maternitatea divină a Sfintei Marii e un mod privilegiat de purtare în sine a lui Dumnezeu, ce conduce la maternitatea spirituală: isihaştii Îl poartă pe Dumnezu şi Îl văd, ca urmare a rugăciunii neîncetate. Prin lucrarea sa, episcopul Tesalonicului a vrut să promoveze un isihasm aplicat, fiind un înflăcărat misionar al acestuia.
Scrisă cu jertfă, într-un context nefavorabil, opera palamită va cunoaşte în timp adeziunea meritată. Sfântul Nicodim Aghioritul şi Macarie al Corintului o vor readuce în prim-plan prin introducerea parţială în faimoasa Philokalia ton ieron niptikon, publicată la Veneţia, în 1782. De o valoare similară, în momentul de faţă este proiectul de traducere integrală a celui mai însemnat autor filocalic, în care omul modern are şansa de a descoperi cea mai adâncă latură ale spiritualităţii creştin-ortodoxe.