Amintirea unui mare om

Mircea Vulcănescu, după 1989, a constituit un reper al tinerilor intelectuali care voiau să se raporteze la perioada interbelică. Era un exemplu de martiraj autentic, în condiţiile unui regim care distrusese elita României. Numele său era des citat şi de cele mai multe ori cu cea mai îndreptăţită autoritate. Pe atunci vocile negaţiei încă nu se făcuseră auzite.

Odată însă cu trecerea timpului, sacrificiul lui de la Aiud, de la care în acest octombrie se împlinesc şase decenii, a devenit tot mai mult de neînţeles. Să ne amintim că anii trecuţi o distinsă socioloagă l-a numit pe filosof „imbecil“, considerând aşadar că jertfa sa de atunci nu a avut nici un sens şi deci moartea pe care şi-a asumat-o a pierit în neant, descărcată de orice semnificaţie. Se ştie ce s-a întâmplat cu Mircea Vulcănescu în acea celulă neîncălzită de la Aiud. S-a îmbolnăvit grav de plămâni, de unde i s-a tras şi prematurul sfârşit la 48 de ani, deoarece a consimţit să ocrotească trupul unui deţinut mai firav decât el. Cimentul rece al temniţei l-a doborât. Nu şi-a mai revenit niciodată şi a murit foarte repede. Acestea sunt datele şi depinde de judecata noastră cum le interpretăm. Ni se par absorbite de absurd sau ascund un sens formidabil prin care iubirea creştină faţă de semenul nostru se află mai presus de orice? Vremurile relativizatoare au minimalizat gestul filosofului şi din cauza aceasta ne-am şi îngăduit să formulăm întrebarea din titlu. Mircea Vulcănescu a aparţinut însă unei generaţii exemplare, aşa cum spuneam săptămâna trecută, pentru care fiecare gest era important şi nimic nu era socotit simplă exhibiţie culturală. Cu atât mai mult în cazul lui, acordul dintre ce gândea şi ce făcea era fără cusur. Am spus despre el că era un mare om întrucât nu a fost DOAR cărturar sau politician. A înţeles să slujească în primul rând Fiinţa contopită cu Ţara. În timpul războiului, fiind secretar de stat la Ministerul de Finanţe, a negociat perfect cu Germania pentru obţinerea a opt vagoane de aur în aşa fel încât inflaţia să nu erodeze moneda naţională, iar populaţia civilă să nu aibă deci de suferit. Arestat în 1946, în cel de-al doilea lot al miniştrilor lui Ion Antonescu, şi-a pledat impecabil cauza, dar autorităţile nu aveau urechi pentru el. Nu s-a dat nici o importanţă minunatului său comportament patriotic. Cu atât mai puţin cărţile sale de filosofie, de sociologie şi de etnologie nu au avut vreo pondere. Era împins în puşcărie cu cinismul criminal al celor care stăpâneau o Românie sovietizată. Aşa s-a scris soarta lui Mircea Vulcănescu. Murea un om care în alte împrejurări ar fi apărat România de multe primejdii. Când puţin înainte de 1989 într-o revistă culturală apăreau fragmente din „Dimensiunea românească a existenţei“, toţi eram entuziasmaţi de gândirea demnă şi pătrunzătoare a aceluia despre care pe atunci aveam puţine informaţii. Ca şi Noica în „Sentimentul românesc al fiinţei“, vorbea despre ce este naţional dintr-o pespectivă net opusă retoricii patriotarde. În egală măsură cărţile sale la vremea respectivă s-au opus stridenţelor de tip legionar. Mircea Vulcănescu a fost un bun creştin şi bun român evitând orice fel de exces. Nu credea în ceea ce s-a banalizat purtând numele de „schimbarea la faţă a României“, dar era convins că ţara sa nu este mică în sensul în care ar fi lipsită de valori şi potenţialităţi. Actualitatea sa este de fapt atemporalitate. Nu este perimat fiindcă atunci noi am fi nişte pigmei. Nu mai corespunde însă curentului globalist uniformizator de azi fiindcă acestea sunt vremuri în care marile personalităţi, de la sine înţeles, se ocultează. Destinul post-mortem al lui Mircea Vulcănescu se cuvine înţeles şi dintr-un asemenea unghi.