Ce a mai rămas din Bucureşti?

Când, după un îndelungat exil, a venit pentru prima oară în ţară, aceasta acum aproape două decenii, regele Mihai nu s-a abţinut şi a afirmat că este copleşit de urâţenia pe care o vede aproape la fiecare pas. Chiar a declarat fără nici un menajament: Acesta nu e Bucureştiul meu. Şi alte personalităţi întoarse din exil au spus cam acelaşi lucru. Concluzia este una singură. Comunismul a distrus imens. A clădit blocuri, fabrici şi uzine, dar a călcat în picioare frumuseţea unei ţări şi a capitalei sale.

Reputatul istoric Narcis Dorin Ion, în cartea sa "Bucureşti, în căutarea micului Paris", încearcă să ne mai descreţească frunţile. În ciuda tuturor desfigurărilor la care a fost supus, Bucureştiul şi-a păstrat, totuşi, un profil arhitectural naţional, cei care îl vizitează se mai pot minuna în faţa unor clădiri de o rară frumuseţe, se mai pot plimba prin grădini fabuloase, pot să aibă surpriza unor itinerarii labirintice.

Moşteniri ale unei lumi apuse

Să luăm, de pildă, palatele. Palatul Ghica Tei, clădit de Grigore Ghica Vodă, cel mai vechi din Capitală, situat pe malul lacului Tei, exemplu de arhitectură neoclasică. Apoi avem în vedere Palatul Şuţu, vizavi de Spitalul Colţea. Acesta a fost construit între anii 1833 şi 1835 de postelnicul Costache Şuţu, pe terenul adus ca zestre de soţia sa, Ruxandra Racoviţă. Palatul a beneficiat de decorarea sculptorului austriac Karl Stork. Aici au fost cele mai primitoare saloane ale Bucureştiului. În aceiaşi ani cu Palatul Şuţu a fost clădit Palatul Ştirbey, din Calea Victoriei 107, de domnitorul Barbu Ştirbey. Palatul a fost reşedinţă domnească între 1849 şi 1856. A găzduit între 1953 şi 1978 Muzeul de Artă Populară, iar apoi Muzeul sticlei şi Ceramicii. În Piaţa Victoriei înainte de război a tronat Palatul Sturdza, construit de prinţul Grigore Sturdza, remarcat în epocă pentru pluralitatea stilurilor arhitectonice. Incendiul din 1942 l-a afectat foarte mult, fapt care a dus în cele din urmă la demolarea sa, decizie de altminteri controversată în acele vremuri. Poate cel mai impozant palat din zonă este cel al Nababului, George Grigore Cantacuzino, palat construit la începutul secolului al XX-lea, 1901-1903, cunoscut de publicul larg ca Palatul Enescu, actualmente Muzeul Muzicii, deoarece nora Nababului, după moartea soţului, Mihail Cantacuzino, s-a recăsătorit cu George Enescu. Tot pe Calea Victoriei se află Palatul Romanit, care din 1978 adăposteşte Muzeul Colecţiilor de Artă. Edificiul în formă de U a fost construit demult, la începutul secolului al XIX-lea, de clucerul Constantin Farca. Mai jos, pe aceeaşi arteră, atenţia ne este atrasă, evident, de Palatul Regal, azi sediu al Muzeului Naţional de Artă, reşedinţă oficială a regilor României. Clădirea a fost înălţată de Carol I, deoarece în Bucureşti nu exista o reşedinţă demnă de rangul său. A fost refăcut în mai multe rânduri. De fapt, istoria locului ocupat de palat este complicată. Aici, marele boier Dinicu Golescu şi-a ridicat o casă ce cuprindea 25 de camere. Era amplasată exact lângă Biserica Kretzulescu şi, destinată viitorimii, cum a spus întemeietorul ei, a ajuns menită unui alt aşezământ ilustru. Alte palate bucureştene sunt cel de la Cotroceni, la rândul lui cu o istorie ramificată. De numele său este legată intrarea României în primul război, în 1916, deoarece chiar în marele salon al palatului a avut loc Consiliul de Coroană care a luat importanta decizie. Mulţi din generaţia mea îşi amintesc că aici, imediat după 1947 şi până la cutremurul din 1977, a fost organizat aşa-zisul Palat al Pionierilor. Apoi mai pot fi amintite Palatul Kisellef şi Elisabeta, unde regele Mihai a semnat actul abdicării. Nu în ultimul rând, atenţia ne este atrasă de Palatul Kretzulescu de pe strada Ştirbey Vodă. Proprietara caselor aflate mai înainte pe acel loc a fost prinţesa Elena Filipescu Kretzulescu, care, beneficiind de planurile arhitectului Petre Antonescu, va reuşi să transforme ce moştenise de la tatăl ei în palatul somptuos, actual sediu UNESCO.

Case de anvergura palatelor

După palate vin casele, nu mai puţin strălucite. Iată câteva dintre ele. Casa Lens Vernescu, azi sediu al Cazinoului Palace, mai înainte sediu al Uniunii Scriitorilor, a fost una dintre cele mai luxoase reşedinţe boiereşti. Construită în 1821 de vornicul şi mare vistiernic Filip Lenş, casa a devenit sediul Ministerului de Război şi prin cumpărare a revenit omului politic liberal Gheorghe Vernescu. Acesta l-a rugat pe arhitectul Mincu şi pe pictorul Mirea să o decoreze în stil occidental. Aşa a devenit casa Vernescu o locuinţă somptuoasă, cu o scară monumentală şi cu plafoane pictate în stuc. Mai trebuie amintită Casa Grădişteanu Ghica, vizavi de casa Vernescu, la intersecţia cu str. Nicolae Iorga. Casa a fost naţionalizată în 1948, dar va reveni după Revoluţie în proprietatea fraţilor Constantin şi Şerban Ghica şi va fi restaurată conform proiectului arhitectei Adina Dinescu. Atenţia vizitatorilor se poate îndrepta şi spre casa Cleopatra Trubeţkoi, tot pe Calea Victoriei, construită în a doua jumătate a veacului al XIX-lea. A fost cumpărată de prinţesa Cleopatra Trubeţkoi cu suma de 3.500 de galbeni de la primul ei deţinător, paharnicul Manolache Faca. În această casă, de-a lungul vremii, s-au perindat personalităţi culturale, iar în aceeaşi perioadă un oaspete de vază a fost chiar compozitorul şi pianistul Franz Liszt. Să mai amintim în zonă casele Manu, Dissescu şi Monteoru Catargi. Prima este faimoasă prin faptul că a aparţinut generalului Gheorghe Manu, care i-a dat întreaga strălucire. Aici s-a perindat protipendada interbelică. Sfârşitul clădirii coincide de la sine înţeles cu actul naţionalizării. Forma sub care a avut respectivul furt a fost aceea a unei donaţii către stat în scopul înfiinţării unui muzeu documentar al Ministerului Artelor. Mai sunt de reţinut casele Algiu Toma Stelian, unde acum se află sediul Grupului de Dialog Social, Filipescu Cesianu, după 1948 imobilul a devenit depozit al Muzeului Municipal, Cantacuzino Bălăceanu, unde astăzi locuieşte academicianul Bălăceanu Stolnici, ultimul descendent al familiei, vila Emil Lahovary şi multe altele. Caselor li se adaugă muzeele, hanurile, hotelurile, cafenelele, parcurile, statuile. Toate acestea păstrează memoria unui oraş.