Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Ziarul Lumina Educaţie și Cultură Cultură „Clipe de viaţă“, la Nottara

„Clipe de viaţă“, la Nottara

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Cultură
Un articol de: Ioana Bogdan - 17 Noiembrie 2010

O artă care şi-a păstrat inocenţa este şi teatrul. O emoţie de două-trei ore în care plonjezi fără teama că vei muri în chinurile artei de consum. Eşti confiscat în întregime, dăruit scenei şi actorilor. Şi asta pentru că montările se schimbă, dar autorii pieselor sunt aceiaşi. E cazul spectacolului "Clipe de viaţă", în regia lui Cristian Dumitru, a cărui premieră a avut loc pe scena Teatrului "Nottara", la început de octombrie.

Cu Emil Hossu, Virgil Ogăşanu, Sorin Cociş şi Crenguţa Hariton în roluri principale, montarea este o adaptare a piesei "Clipe de viaţă" ("The Time of Your Life"), a lui William Saroyan, scrisă în 1939 şi care a obţinut Premiul Pulitzer pentru dramă. O distribuţie de excepţie, pe care cu mare regret spun că n-am avut ocazia s-o văd, a mai dat Liviu Ciulei, într-un spectacol în care el însuşi interpreta rolul principal al lui Joe şi îi avea ca parteneri pe Gina Patrichi (Kitty Duval), Sandu Sticlaru, Petre Gheorghiu, Fory Etterle, Dumitru Furdui, Ana Negreanu şi Dorin Dron. Neavând termeni de comparaţie cu o altă montare, inutil deci criteriul imparţialităţii. O să mă rezum la atât: jocul actorilor şi mesajul, aparent greu de decriptat, al dramei.

Evadări

Într-un bar de pe cheiurile din San Francisco, al cărui proprietar este Nick, interpretat de actorul Sorin Cociş, se perindă personajele piesei. De altfel, eroii sunt "filmaţi" doar în acest cadru, un spaţiu închis în care singurele evadări permise sunt datorate alcoolului, muzicii şi iubirilor amăgitoare, în timp ce singura instanţă care tinde să reinstaureze ordinea e Poliţia oraşului, reprezentată de Krupp, un poliţist de cartier (Ionuţ Anghel), şi un ofiţer de la Moravuri Uşoare, Blick (jucat de Viorel Comănici).

Ei bine, în acest spaţiu închis, viaţa palpită, e drept, cu tensiune joasă, prin poveştile pe care le deapănă eroii, luminaţi o clipă şi aduşi în prim-plan, pe rând, în timp ce decorul şi celelalte personaje rămân în întuneric. Aflăm astfel povestea lui Joe, un tip nelipsit din barul american cu specific, probabil, italienesc (proprietarul barului e italian), a cărui unică plăcere zilnică e să-şi trimită aghiotantul să-i cumpere câte o "fantasmă". Cum Joe pariază la cursele de cai şi câştigă, de fiecare dată, destui bani, eroul nostru se face repede proprietarul unor sume de nimeni ştiute şi de care, tot atât de repede, încearcă să se descotorosească. Numai că "investiţiile" sale pot părea ridicole. El nu investeşte în lucruri care i-ar putea aduce fericirea pe termen lung - o casă ori o maşină. Aghiotantul său îi cumpără gumă de mestecat şi jucării, în timp ce o parte semnificativă din bani se orientează către halbele de bere cu care îi cinsteşte pe nou-veniţii în bar şi care au posibilitatea, astfel, să-şi depene propria poveste. Dar investiţia maximă a lui Joe este o femeie, Kitty Duval, pe care o lasă în grija şi dragostea sinceră a tânărului său aghiotant, Tom. Şi pentru ca lucrurile să fie perfecte şi "regizorul Joe" mulţumit, pe lângă o importantă contribuţie materială, Joe îi găseşte lui Tom un loc de muncă stabil capabil să întreţină stabilitatea cuplului.

Bucuria care însufleţeşte

Acest personaj, Joe, este, în fond, regizorul formal al destinelor celorlalte personaje şi se hrăneşte din fericirea lor. Că e vorba de proprietarul barului - căruia îi merge afacerea chiar şi numai pentru că Joe nu se dezlipeşte din scaunul lui şi comandă întruna bere -, ori că e vorba de Kitty şi Tom, ori de bătrânul vânător Kit Carson, căruia are răbdare să-i asculte bizarele şi stupidele poveşti, Joe respiră şi se hrăneşte din bucuria semenilor, singura care îl luminează chipul şi îi însufleţeşte. El trăieşte din "clipele de viaţă" ale celorlalţi.

Însă în spatele scenei, aşezat pe un scaun, un emigrant arab comentează sumbru - şi comentariul lui devine laitmotivul piesei - că totul e "lipsit de fundament". Răul pândeşte în orice moment personajele care şi-au ales calea unei libertăţi întemeiate doar pe nişte clipe de fericire, şi nu calea unei chibzuite şi trainice existenţe. Eroii toţi, de la statornicul Joe până la iluzoriul Kit Carson - care deţine, de altfel, şi ultimul monolog în spectacol -, sunt vietăţi vagante, fără rădăcini, indivizi rătăcitori şi, fără îndoială, aflaţi în pericolul de a deveni nişte rătăciţi.

Cu o coregrafie semnată de Roxana Colceag, costume realizate de Anca Răduţă şi cu scenografia aparţinându-i lui Puiu Antemir, spun, cu mâna pe inimă, că spectacolul merită văzut.