Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Cultură Colindători cu pana aurită

Colindători cu pana aurită

Un articol de: Daniela Șontică - 23 Dec, 2019

Nașterea Domnului este pentru scriitori o temă nu totdeauna ușoară, pentru că trebuie să păstreze nealterat mesajul teologic și în același timp să îl așeze într-o formă memorabilă. Cu toate acestea, din pana lor aurită au ieșit în timp multe scrieri frumoase. De la autorii romantici și clasici până la cei mai apropiați de zilele noastre, virtuozitatea poetică și arta povestirii au fost încercate cu folos, spre bucuria cititorilor. 

În scurtul poem „Colinde, colinde”, Mihai Eminescu a cuprins toată esența sărbătorii: „Colinde, colinde,/ E vremea colindelor!/ Căci gheața se întinde/ Asemeni oglinzilor./ Și tremură brazii,/ Mișcând rămurelele,/ Căci noaptea de azi-i/ Când scânteie stelele./ Se bucur’ copiii,/ Copiii și fetele!/ De dragul Mariei/ Își piaptană pletele./ De dragul Mariei,/ Și al Mântuitorului,/ Lucește pe ceruri,/ O stea călătorului.”

George Coșbuc, poetul atât de aproape de sufletul neamului, a scris câteva poezii de o mare sensibilitate: „Colindătorii”, „Crăciunul în tabără” („Pe câmpia Smârdanului”), „Pomul Crăciunului”. Este impresionantă puterea cu care poetul născut la Hordou dezvăluie puritatea sufletească a copiilor, în paralel cu expunerea marii taine a întrupării Fiului lui Dumnezeu, în celebra poezie „În seara de Crăciun”: „Afară ninge liniştit,/ În casă arde focul;/ Iar noi pe lângă mama stând,/ Demult uitarăm jocul./ E noapte, patul e făcut,/ Dar cine să se culce?/ Când mama spune de Iisus/ Cu glasul rar şi dulce./ Cum S-a născut Hristos în frig,/ În ieslea cea săracă,/ Cum boul peste el sufla/ Căldură ca să-i facă.”

Poetul „pătimirii noastre”, Octavian Goga, și atunci când îl așteaptă pe Moș Crăciun rămâne același apărător al drepturilor țărănimii transilvănene, aflată sub stăpânire străină, și care de veacuri nu mai știa ce era bucuria pe pământul furat de la strămoși. În volumul „Ne cheamă pământul”, publicat în 1907, Goga a inclus și poezia „Moș Crăciun”, atât de sugestivă: „Moș Crăciun, Moș Crăciun!/ La casa de om sărac/ S-a gătat făina-n sac/ Și n-avem să-ți dăm colac.../ (...) Moș Crăciun, Moș Crăciun!/ Slujim slujba satului,/ Țarina bogatului,/ Pajura-mpăratului/ (...) Moș Crăciun!”

Modernistul Lucian Blaga a scris o „Colindă” pentru fiica sa, Dorli, pornind de la inspirația ce străbate veacurile în creația populară românească: „Doarme colo în poiată/ Pruncușor fără de tată/ Și măicuța, mama Lui/ Se tot plânge boului/ C-a născut în Viflaim,/ n-are scutece de in,/ n-are apă, n-are fașă,/ nici opaiț, nici nănașă”.

Poeta Otilia Cazimir, gândindu-se la bucuria simțită de toți copiii care așteaptă cu sufletul curat venirea lui Moș Crăciun, a compus versuri foarte îndrăgite și recitate la serbările școlare: „Prin nămeți în fapt de seară,/ a plecat către oraș/ Moș bătrân c-un iepuraș/ înhămat la sănioară”.

Nichifor Crainic, în poema „Oaspeți cu azur în gene”, arată cum făptura toată se învăluie într-o liniște cosmică la aflarea veștii mult- așteptate, iar autorul îndeamnă: „Fă-mi-te numai ureche/ Ca s-auzi, bătrân pământ:/ Sus în leagăn prins de stele,/ Gângurește Pruncul Sfânt”.

Inspirat de colindele poporului nostru, Vasile Voiculescu a compus „Colind uitat”, în care versurile „Stau în staul jos/ Boi vărgați cu sânge/ Între ei Hristos,/ Dezmierdându-i, plânge” amintesc atât de surprinzătoarea creativitate populară din care se inspiră, cât și de profunzimea teologică pe care o are în scrisul său scriitorul-medic.

„A venit și-aici Crăciunul/ Să ne mângâie surghiunul” sunt versuri cu care poetul Radu Gyr deschide poezia „Colind”. Cel care a suferit în închisorile comuniste și a scris acolo mii de versuri spre alinarea colegilor de suferință încheie poemul amintit cu o rugăciune către Pruncul Sfânt: „Peste fericiri apuse,/ Tinde mila Ta, Iisuse./ Cei din închisori/ Te așteaptă-n zori,/ Pieptul lor suspină./ Cei din închisori/ Te așteaptă-n zori/ Să le-aduci lumină”, după ce și Maica Domnului a fost chemată să aline durerile celor din temniță.

Ion Pillat, în poezia „Nașterea Domnului”, reconstituie drumul până la ieslea unde S-a născut Iisus, sub privirile boilor cuminți care au „ascultat” rugămintea Fecioarei de a face liniște, iar Maica îi binecuvântează: „Bouleni, fiți alduiți/ Și de mine fericiți,/ de mine, de Dumnezeu/ Și de Sfânt Fiuțul meu”. În schimb, alte dobitoace care nu au fost binevoitoare cu Preacurata s-au ales cu blesteme, ceea ce este, desigur, o influență a legendelor populare, poetul turnând în formă cultă un conținut vechi, folcloric, al temei. De altfel, Pillat începe poezia sa chiar astfel: „După legenda poporană/ Jos sub poarta raiului,/ Pe sub Piatra Craiului,/ Unde-ncep muscelele,/ Apele şi stelele...” Autorul a dedicat un volum întreg Preacuratei Fecioare, sub titlul „Povestea Maicii Domnului”, în care a cuprins mai multe scrieri referitoare la Nașterea Domnului: „Steaua”, „Închinarea magilor”, „Maica și Pruncul”, „Bejenia”. Impresionează curajul și originalitatea de a aduce pe meleaguri românești evenimentele biblice. Astfel, Maica Domnului are uneori ceva din cumințenia unei mame de pe la noi, Steaua luminează și îi lasă muți de uimire pe ciobanii de la o stână din Carpați, iar fuga din calea regelui Irod, ucigașul de copii, este transferată și ea pe pământ mioritic: „Ce greu, ce lung e drumul de bejenie!/ Vrea Domnul să le mântuie aleanul:/ Le-a hotărât ca o blagoslovenie/ Nu ţara din Eghipet, ci Ardealul”.

Necunoscut ca un poet cu versuri din registrul credinței, Nichita Stănescu a scris, totuși, în regimul neprielnic scrierilor creștine o „Colindă cu inima”, care se încheie cât se poate de decriptat: „În noaptea aceasta e o singură stea/ Și o nenumărare de ceruri albastre!”

Betleemul poeților de peste Prut a fost mereu mai trist decât al poeților din Țară, amintind de rana provocată de istorie. Florile lui Grigore Vieru sunt „negre”, nu dalbe, iar Arcadie Suceveanu scrie: „Răsar strămoșii în cămăși de ger/ Să roage zeii ce ne-străinară,/ Florile dalbe, Doamne, flori de ler,/ Să nu ne deie din părinți afară”. Mult mai înainte de cei doi, poetul și preotul Alexie Mateevici, cunoscut mai ales pentru memorabila poezie „Limba noastră”, a scris optimiste versuri religioase, care vestesc bucuria împărtășită de îngeri și păstori, amintind că Hristos, născutul Prunc, „învia-va credința”.

De la Creangă citire: „Drele pe podele şi bureţi pe pereţi”

În nemuritoarele „Amintiri din copilărie” ale lui Ion Creangă găsim un episod referitor la mersul copiilor cu uratul. Iată un fragment din rândurile pline de farmec și amuzament ale celebrului humuleștean: 

„La Crăciun, când tăia tata porcul şi-l pârlea, şi-l opărea, şi-l învelea iute cu paie, de-l înnăduşa, ca să se poată rade mai frumos, eu încălecam pe porc deasupra paielor şi făceam un chef de mii de lei, ştiind că mie are să-mi dea coada porcului s-o frig şi beşica s-o umplu cu grăunţe, s-o umflu şi s-o zurăiesc după ce s-a usca; ş-apoi vai de urechile mamei, până ce nu mi-o spărgea de cap! Şi să nu-mi uit cuvântul! Odată, la un Sfântul Vasile, ne prindem noi vro câţiva băieţi din sat să ne ducem cu plugul; căci eram şi eu mărişor acum, din păcate. Şi în ajunul Sfântului Vasile toată ziua am stat de capul tatei, să-mi facă şi mie un buhai ori, de nu, batăr un harapnic.

– Doamne, ce harapnic ţi-oi da eu, zise tata de la o vreme. N-ai ce mânca la casa mea? Vrei să te buşască cei nandralăi prin omăt? Acuş te descalţ! Văzând eu că mi-am aprins paie-n cap cu asta, am şterpelit-o de-acasă numai cu beşica cea de porc, nu cumva să-mi ia tata ciubotele şi să rămân de ruşine înaintea tovarăşilor. Şi nu ştiu cum s-a întâmplat, că nici unul din tovarăşi n-avea clopot. Talanca mea era acasă, dar mă puteam duce s-o iau? În sfârşit, facem noi ce facem şi sclipuim de colea o coasă ruptă, de ici o cârceie de tânjală, mai un vătrar cu belciug, mai beşica cea de porc a mea, şi, pe după toacă, ne pornim pe la case”.

Citeşte mai multe despre:   Craciun