Consideraţii privind literatura slavă ortodoxă din Ţările Române

Limba şi literatura română sunt tributare Sfintei Scripturi şi, totodată, textelor patristice, aghiografice şi imnografice. Scrierile biblice şi cele ale Părinţilor Bisericii au cunoscut o largă răspândire în întreaga lume bizantină, ortodoxă, fiind de fapt singurele considerate utile pentru mântuirea sufletului. În acest context, doar o lungă tradiţie de vieţuire monahală conjugată cu preocupări cărturăreşti pe teritoriul nostru putea să dea naştere unei prezenţe ca aceea de talia monahului cărturar Gavriil Uric de la Neamţ (sec. al XV-lea).

Studii mai noi, printre care amintim, în mod special, pe cele ale profesorului Emil Turdeanu sau ale lui Ioan Iufu, reconsideră rolul românilor în formarea propriei creaţii artistice, literare. Pledăm şi noi pentru o mai mare independenţă a literaturii române medievale faţă de cea târnoveană (bulgară), iar în sprijinul acestei opinii aducem tocmai repertoriul bogat de manuscrise, datorate unei munci asidue a monahului nemţean Gavriil Uric şi, ulterior, şcolii sale, care a format generaţii de cărturari-copişti răspândiţi atât în Ţara Românească şi Transilvania, cât şi în ţările ortodoxe vecine. Se cunosc multe manuscrise datate din epoca lui Uric sau posterioare lui, realizate pe o perioadă de trei secole, păstrate în parte la Biblioteca Academiei Române sau în alte colecţii din ţară ori străinătate. Ne conving în acest sens şi exemplare adăpostite de Biblioteca Sfântului Sinod; pe lângă cele trei autografe sigure, alte două manuscrise sunt ieşite din şcoala lui Uric (de la sfârşitul secolului al XV-lea), la care adăugăm "Tetraevanghele" şi "Apostoli" de la începutul secolului al XVI-lea, unele volume fiind scrise în Ţara Românească. În acestea strălucesc faimoasele frontispicii geometrice şi scrierea specific moldovenească, acea semiuncială elegantă, toate preluate cu o uimitoare precizie de toţi ucenicii şcolii lui Uric. Un caligraf de asemenea talie n-a ieşit din goluri, ci din experienţa unui scris puternic ancorat în practica locală, iar documentele de cancelarie o dovedesc, şi aceasta înainte de căderea Târnovei (1393). În mediul ştiinţific slav se afirmă că un mare număr de manuscrise, care s-au găsit şi se mai păstrează în Moldova, ar fi fost aduse din Bulgaria, de monahii-copişti refugiaţi, pentru a fi puse la adăpost de otomani. Mai mult decât atât, multe manuscrise ar fi ajuns la Athos, în Rusia sau au rămas pe mai departe în Moldova. Nu mai miră afirmaţia că "tradiţia moldovenească fixează cu cea mai mare precizie literatura medievală bulgară". Pe aceeaşi linie se înscrie şi ideea că o bună parte din manuscrisele de la mănăstirile Dragomirna, Neamţ, Putna, Suceviţa etc. au fost strămutate aici din Bulgaria, ele fiind, de fapt, opera miniaturiştilor bulgari. Pentru a avea o privire cât mai corectă asupra acestei probleme, este necesar să înţelegem ce anume se petrecea în Ţările Române în veacul al XIV-lea, încheiat în Balcani cu momentul căderii Târnovei sub turci (1393), fapt ce ar fi generat aşa-zisul transfer de şcoli şi copişti de acolo la noi.

"Sbornicele" de la "Studion"

Cu aproape 40 de ani înainte de venirea turcilor în Târnovo, în 1359, Ţara Românească îşi întemeiase propria mitropolie, sub jurisdicţia canonică a Patriarhiei din Constantinopol, iar Moldova îşi constituise, de asemenea, o mitropolie, înainte de 1386. Relaţiile cu lumea bizantină s-au strâns considerabil, ierarhi şi clerici din Constantinopol şi Muntele Athos stabilind legături cu Ţările Române, cu mănăstirile şi episcopiile ce funcţionau deja. În epoca în care se constituiau statele medievale româneşti cu mitropoliile lor, în Constantinopol, la Mănăstirea "Studion" activa, nu de mult timp, o şcoală de slavonie (ceva similar se găsea şi la Muntele Athos). Aici s-au perfecţionat viitorii patriarhi de la sud de Dunăre: Teodosie, Eftimie, Ciprian şi Grigorie Ţamblac. La "Studion" s-a luat iniţiativa adunării unui material aghiografic/ omiletic, în ordinea serbării sărbătorilor şi sfinţilor din calendar. Aşadar, spre sfârşitul secolului al XIV-lea, aici, în capitala Bizanţului, iar nu în Bulgaria ori altundeva, au apărut "Sbornicele", pe care le întâlnim în zeci şi zeci de copii la noi. Ele au avut ca modele sinaxarele şi operele greceşti/ bizantine doar că în varianta slavă au fost îmbogăţite, corectate şi completate. Ni se pare mai plauzibilă teza că după lucrările slave de la "Studion" s-au realizat numeroase copii care au pornit în ţările unde se utiliza slavona, demarându-se, apoi, local, un proces serios de copiere şi extindere a acestor lucrări. Existenţa, la Mănăstirea Dragomirna, a cinci volume de "Sbornic" tip "Studion", din secolul al XV-lea, care a generat sute de copii în Ţările Române, sprijină teza afirmată. Mai mult, manuscrisele slave nr. 724 şi 739 de la Dragomirna conţin însemnări care confirmă alcătuirea lor la "Studion". În volumele acestea nu apar sfinţii slavi: Chiril şi Metodie, Climent, Vladimir, Naum, Olga, Gleb, Simeon (Ştefan Nemanja), patriarhul Sava al sârbilor, excepţie face Sfântul Ioan de Rila. Sursele "Sbornicelor" compuse la "Studion" fiind bizantine, la întocmirea lor, în variantă slavă, nu s-a încurajat naţionalismul prin adăugiri de sfinţi slavi. De asemenea, din dorinţa de a uniformiza oarecum literatura greacă/ bizantină cu cea slavă, lucrările scriitorilor slavi sunt menţionate cu autorul căruia i-a fost îndepărtată orice menţiune de naţionalitate, în afară de Eftimie al Târnovei care apare cu acest nume (de pildă Climent al Ohridei este numit Episcopul Climent, Grigorie Ţamblac e menţionat ca ieromonahul Grigorie, stareţul Pantocratorului, iar două lucrări ale lui Ioan Exarhul i-au fost atribuite Sfântului Ioan Gură de Aur).

Răspândirea manuscriselor cu literatură liturgică, aghiografică şi patristică

Din aceste volume, cărturarii şi copiştii noştri făceau selecţii după criterii practice ale comunităţii monahale unde trăiau sau în funcţie de interesul comanditarului. Limba "Sbornicelor" "Studion" este slava medio-bulgară corectată, care este întâlnită în manuscrisele slave de la noi, iar bulgarii deţin cele mai multe manuscrise în slavă de redacţie sârbă, întrucât nu-şi însuşiseră aproape deloc opera de îndreptare a limbii înfăptuită de patriarhul lor, Eftimie, lucru imposibil, cu atât mai mult după cucerirea otomană. Deci, bulgarii nu aveau cum să aducă manuscrise într-o variantă a limbii pe care ei nu o stăpâneau, ci e lesne de înţeles că la noi izvoadele care i-au inspirat pe copişti au venit din Bizanţ, unde, în şcolile de slavonie, se utiliza medio-bulgara modernizată.

Din Constantinopol şi Athos au pornit către Ţările Române un mare număr de manuscrise ce conţineau literatura liturgică, aghiografică şi patristică, necesară vieţii spirituale de la noi. Cum s-ar putea explica altfel şi faptul că primul Liturghier (cartea de căpătâi a preotului), tipărit la noi (1508), deşi în limba slavonă, nu utilizează varianta "Diataxei" (rânduielii) lui Filotei al Constantinopolului, tradusă de Eftimie de Târnovo (1375-1393), ci o alta, mult mai fidelă celei greceşti? Pe teritoriul nostru se împământenise un firesc obicei, de raportare la Patriarhia Ecumenică, autoritatea ortodoxă care se bucura de cel mai mare prestigiu. Nu ne-ar mira ca însuşi Gavriil Uric să se fi şcolit sau măcar să se fi inspirat în acest mediu bizantin, aşa de prezent în miniaturile şi desenele sale în pleine-page.

Complexitatea personalităţii lui Uric a făcut ca arta acestuia să imprime un stil aparte şi în decorarea cu picturi murale a bisericilor, dar şi în modelarea inscripţiilor din pisanii şi inclusiv în ornamentica pietrelor de mormânt. (Va urma)