De la Curtea Veche la Casa Poporului

Bucureştiul, oraşul nostru pe care unii îl consideră poate cel mai urât loc de pe faţa pământului, nu a fost aşa dintotdeauna. Dimpotrivă. Mai mult, el nu a fost ridicat, aici în câmpie, doar la răspântie de drumuri comerciale şi nu a fost doar o adunătură de hanuri unde veneau negustorii şi se odihneau după călătorii lungi. Bucureştiul, în mod incredibil, a avut un plan şi planul acesta chiar respecta o anumită reţea cu semnificaţie spirituală.

Când a fost distrus în anii â80 ai veacului trecut - fiindcă în ciuda tuturor calamităţilor prin care a trecut oraşul atunci a fost cu adevărat şi ireversibil nenorocit -, distrugerile la rândul lor nu au venit la întâmplare, de parcă demolatorii ştiau că, înainte de-a dărâma nişte case şi a pustii nişte parcuri, trebuia să lovească centrele nervoase ale oraşului pentru a-l paraliza şi a obţine apoi din el maidanul pe care acum patrulăm fără minte. Aşa s-a întâmplat cu Bucureştiul.

Dar pentru a înţelege exact avem datoria să vedem cum a arătat la origine proiectul lui. Capitala României a fost aşezată pe câteva coline, nu ştiu dacă exact şapte, câte are Roma, dar în orice caz faptul că edificarea a respectat anumite înălţimi este unul mai presus de orice dubiu. Înălţimile, hauts lieux, sunt acele locuri care pot sluji drept sanctuar. Ce era Acropole dacă nu tocmai un asemenea loc înalt unde se oficiau taine şi unde zeii din sălaşul lor nevăzut puteau să coboare?

Colinele suprimate

Aceste înălţimi la noi erau, lesne de înţeles, ocupate de biserici şi mănăstiri. Un loc înalt, cum am arătat, fără menire spirituală e ca şi cum nu ar fi. Sau ar arăta berc. Înălţimile Bucureştiului au avut o asemenea menire şi de aceea când artizanul distrugerii a acţionat între 1980 şi 1990 a avut de fapt în vedere lichidarea acestora. Haideţi să vedem care sunt înălţimile.

Pornim dinspre nord-vest şi avem în faţa noastră colina Cotroceni. Aici au funcţionat o biserică şi o mănăstire. Mănăstirea a fost dezafectată mai de mult, iar biserica, închisă şi demolată în anii lui Ceauşescu, după ce acesta a vrut să facă din palat reşedinţă personală. A fost reconstruită precum Spiridon Vechi de lângă fosta Operetă şi redeschisă. A doua colină, urmând firul Dâmboviţei, este Mihai Vodă. Şi aici mănăstirea a fost secularizată şi transformată în Arhivele statului, iar biserica închisă din cauza faptului că-i avea pictaţi înăuntru pe rege şi pe mareşal. De data aceasta distrugerea a acţionat mai în adânc, ştergând şi colina odată cu edificarea Centrului Civic. Biserica Mihai Vodă este ascunsă după blocuri, iar accesul în ea este liber. A treia colină de mai mică însemnătate este Biserica Sf. Ilie Gorgani, înălţată chiar pe un gorgan, de aici numele, neafectată de demolări şi alte amplasamente. Renumele ei este legat în mare măsură de mişcarea legionară, dar aceasta este o cu totul altă poveste, care nu interesează acum. Mergem mai departe şi evident ajungem la colina patriarhală. Nu a fost distrusă, dar prin construirea blocurilor catedrala este închisă din mai toate părţile ca de un paravan şi nu mai poate fi văzută ca înainte de la poalele dealului, fără nici un impediment. Ceva mai încolo este Radu Vodă, situată tot pe o înălţime. Şi în sfârşit, la capătul acestei incursiuni, Văcăreştii. Mănăstirea a fost supusă aceluiaşi proces de secularizare, autor şi de data aceasta domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Dar distrugerea ei împreună cu biserica şi cu toată colina este opera lui N. Ceauşescu în aceiaşi ani â80. Centrul acestor coline care se întind ca un arc de cerc nu poate fi altul decât Curtea Veche, cetate de scaun de pe vremea lui Mircea cel Bătrân şi care a supravieţuit tuturor intemperiilor până când, în perioada fanariotă, un Ipsilanti a găsit de cuviinţă că ar fi necesar un alt aşezământ. Astfel a apărut Curtea Nouă din Dealul Spirei. Aceasta nu a avut viaţă lungă şi a pierit în urma unui incendiu. De atunci locului i s-a spus Curtea Arsă. Ar trebui adăugat că tot în procesul sistematizării anilor â80 şi această colină a fost rasă de pe faţa pământului. Nu întâmplător punctul cel mai ridicat al dealului era dominat tot de o biserică, Spirea Veche, după numele ctitorului ei. Era, cum spun cărţile, foarte rezistentă, deoarece aici, în urma unor restaurări succesive, a fost folosit pentru prima dată la noi în construcţia de biserici betonul armat.

Iată aşadar cum se leagă lucrurile. Curtea Veche, acum doar un umil sit arheologic şi încolţit de o faună umană de cea mai proastă calitate, aşa cum e aşezată în buza Lipscanilor mişunând de haimanale şi borfaşi, a fost şi este concurată de Curtea Nouă. Ambiţia lui Ceauşescu de-a construi Casa Poporului cu toată reţeaua de bulevarde şi de pieţe care se desfac de aici a urmărit uzurparea centrului adevărat. Este drept că această uzurpare datează, cum am arătat, din epoca fanariotă şi, ca un blestem, acea curte a lui Ipsilanti a ars. Actuala Casă a Poporului are puţine şanse să ardă sau să se dărâme în urma unui cutremur. Poate să cadă tot oraşul, dar ea va supravieţui, simbol deci nepieritor pentru a arăta totuşi cine este stăpân chiar şi după moarte. Aşa văd lucrurile şi nu cred că ar putea sta altfel de vreme ce un oraş, adică o cetate, funcţionează ca un organism, deci e ceva viu, şi tot ce e viu are o rânduială, exact ceea ce acum nu prea mai avem. Grav mi se pare de aceea următorul fenomen. În condiţiile actuale neamendate, copiii noştri vor ajunge să trăiască într-un loc mort, adică lipsit de ce am numit semnificaţie spirituală. Nu vom mai avea "haut lieu", ci doar blocuri-turn ca o caricatură a adevăratei înălţimi. Ce fel de suflet va mai pâlpâi în viitorii oameni mari?