Descoperirea Lemnului Sfintei Cruci și ecoul ei în istorie

Anul trecut, Editura BASILICA a Patriarhiei Române a pregătit cititorilor o apariție editorială inedită. Este vorba despre lucrarea Crucea și răstignirea Mântuitorului Iisus Hristos în creștinismul timpuriu, semnată de profesorul dr. Emilian Popescu. Tehnoredactarea acestui volum a fost asigurată de Violeta Negrea, redactor fiind Eugen Maftei, sub coordonarea editorială a părintelui consilier patriarhal Mihai Hau.

Cartea însumează 167 de pagini și este rodul unei munci deloc ușoare și de durată a autorului. „Tema acestui volum a fost o dominantă a gândurilor mele”, mărturisește autorul în Cuvântul înainte al cărții, și a fost provocată de preocupări mai de demult ale sale privind cea mai veche mărturie arheologică despre răstignirea Mântuitorului Iisus Hristos, descoperită în a doua jumătate a secolului al XIX-lea la Constanța.

Un îndemn a venit și din partea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul României, care, apreciind un interviu acordat Radio TRINITAS în anul 2012 de istoricul Emilian Popescu pe tema Lemnului Sfintei Cruci, l-a îndemnat să publice această înregistrare.

Acribia specialistului nu l-a lăsat însă pe profesor să se mărginească la simpla transcriere a interviului. În urma aprofundării subiectului au rezultat trei studii înglobate în volumul semnalat mai sus, cu o introducere consistentă, întinsă de-a lungul a 27 de pagini. Fiecare capitol este însoțit de planșe care susțin ideile prezentate în textele ce le preced.

Dificultatea elaborării acestui volum a survenit din faptul că literatura de specialitate privind această temă lipsește din bibliotecile românești. De aceea, cercetările autorului au trebuit să includă procurarea multor lucrări din străinătate și folosirea internetului.

Titlurile diferite ale celor trei studii au însă o temă comună, care se referă la Sfânta Cruce ca simbol creștin din cele mai vechi timpuri și alte simboluri ale ei oglindite în evlavia populară și gravate pe diferite obiecte. Totodată, și răstignirea Mântuitorului, și consecințele ei s-au reflectat pe monumente arheologice și artistice.

Studiile sunt precedate de o largă introducere în care se expun pe înțelesul tuturor problemele dezbătute în cadrul lor, cititorul fiind astfel avizat și instruit asupra problematicii cuprinse în fiecare studiu.

Cei care nu sunt inițiați în dezbaterile științifice ori nu au timp suficient ca să le parcurgă în detaliu dobândesc astfel cunoștințele generale la care se pot limita, sau acestea îi ajută să înțeleagă mai ușor partea tehnică a studiilor. Considerând că cel mai bun lucru este pentru cititor să parcurgă în întregime cartea, dobândind astfel un folos mai mare, spicuim aici ideile de seamă cuprinse în cele trei studii.

Semnificația Crucii ca instrument de tortură și moarte, și apoi ca semn al vieții veșnice și al biruinței Mântuitorului asupra morții, a avut loc în a doua jumătate a secolului I, ca urmare a Epistolelor Sfântului Apostol Pavel și a misiunii sale de atunci.

Teoretic, schimbarea aceasta a avut loc devreme, dar palpabil, pe monumente și obiecte, s-a produs din secolul al II-lea.

Mai întâi simbolurile creștine au prezentat Crucea voalat, din cauza păgânilor și a iudeilor, apoi vizibil, odată cu răspândirea credinței creștine în Imperiul Roman.

Când creștinismul a devenit religie liberă, la începutul secolului al IV-lea, prin legile date de Constantin cel Mare, manifestarea materială pe monumente sau obiecte a luat o foarte mare amploare. Împăratul Constantin cel Mare a reprezentat o răscruce în istoria lumii.

„Cinstirea generală a Crucii, veche ca și creștinismul însuși”

Întâiul studiu pornește de la cercetarea primelor simboluri creștine și apariția lor în istorie, continuând cu analiza descoperirii arheologice a gemei de la Constanța, scoasă la iveală spre sfârșitul secolului al XIX-lea, ajunsă astăzi, pentru valoarea ei, în depozitele celebrului British Museum din Londra.

„Cinstirea generală a Crucii este atât de veche, ca și creștinismul însuși.” În sprijinul acestei afirmații, profesorul Emilian Popescu aduce mărturii fragmente din scriitorii bisericești precum Tertulian, apoi din Sfântul Vasile cel Mare și alții care vorbesc despre venerarea Crucii ca o formă de evlavie transmisă prin tradiție, un obicei generalizat înainte de anul 200. „Întreaga viață casnică a creștinului era dusă atunci sub sfințenia semnului Crucii”, amintește Tertulian.

Atunci când analizează cinstirea Sfintei Cruci ca simbol palpabil pe monumente în primele două secole, unii cercetători occidentali germani, bazându-se pe pretinsa lipsă a unor probe materiale epigrafice și arheologice, dau un răspuns negativ. Însă numărul mai mic al vestigiilor creștine din această perioadă veche se explică prin faptul că Antichitatea creștină a dat mai puține mărturii arheologice decât cea romană și greacă. Totuși, descoperirile arheologice cunoscute de-a lungul timpului nu justifică o asemenea viziune negativă, susține academicianul Emilian Popescu. El arată că multe din aceste descoperiri nu poartă în chip expres semnul Sfintei Cruci pe ele, prezența ei fiind voalată sub simbolurile ancorei, a acrostihului IXΘYS (Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Mântuitor) și a peștelui. Recurgerea la aceste simboluri s-a datorat prigoanei manifestate de păgâni și iudei nu doar împotriva creș­tinilor ca persoane, ci și împotriva simbolurilor credinței lor.

Lespedea funerară din marmură, pusă la mormântul Liciniei Amias, o creștină din Orient ajunsă la Roma în secolul al II-lea, rămâne o dovadă în acest sens. Înscrisul de pe această ­piatră, IXΘYS zώντων (Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitor al celor vii), sub care apare semnul ancorei încadrat de doi pești, reprezintă o mărturie incontestabilă. De asemenea, inscripțiile din catacombele creștine de lângă Roma care menționează nume de persoane însoțite de semnul crucii gravat în formă de T sunt alte dovezi databile care păstrează cea mai veche formă a acestui simbol.

Gema de la Constanța

În acest context al descoperirilor vechi arheologice se înscrie și gema de la Constanța, unde este reprezentat Mântuitorul răstignit, însoțit de cei 12 Apostoli, precum și acrostihul IXΘYS.

Sprijinit pe faptul că gema de la Constanța înfățișează răstignirea pe o cruce în formă de T(au), confirmată de izvoarele scrise ca existând încă din prima jumătate a secolului al II-lea, totodată însoțită de inscripția IXΘYS, profesorul Emilian Popescu pledează pentru datarea gemei în secolele II-III, așa cum a propus la sfârșitul veacului al XIX-lea istoricul englez Cecil Smith.

Un alt studiu este dedicat descoperirii și cinstirii Lemnului Sfintei Cruci pe care a fost răstignit Mântuitorul Hristos.

Autorul merge pe firul istoriei până la momentul răstignirii lui Iisus, prezentând evenimentele derulate după aceasta până la aflarea Sfintei Cruci, în vremea lui Constantin cel Mare. În lucrare este prezentat pelerinajul făcut de Sfânta Elena, mama lui Constantin, la Ierusalim. Acest episod despre care unii istorici moderni occidentali au afirmat că reprezintă un mit, o legendă sau cel mult un iter principis, un drum în calitate de Augusta, pentru a potoli nemulțumirile populației intrigate de ritmul prea alert al creștinării, impus de împăratul Constantin în răsăritul Imperiului, preluat de el de la împăratul păgân Licinius, este cât se poate de real și convingător, afirmă autorul studiului. Dovezile sunt oferite de lucrările istoricilor Gelasie al Cezareei, preluat mai târziu de istoricii Rufin, Socrate, Sozomen, Theodoret de Cyr și Gelasie de Cyzic.

În plus, se adaugă și mărturia despre care face pomenire Sfântul Ambrozie, Episcop de Mediolanum, într-o cuvântare a sa ținută la 25 februarie 395, cu ocazia împlinirii a 40 de zile de la moartea împăratului Teodosie I cel Mare (379-395). În această cuvântare, el vorbește despre rolul avut de împărăteasa Elena, mama lui Constantin cel Mare, în căutarea locului unde se afla Sfânta Cruce și despre dezgroparea inestimabilei relicve. Credibilitatea relatărilor lui Ambrozie vine din faptul că el se adresa demnitarilor imperiali și înaltului cler, deci unui auditoriu informat și select, care nu putea fi indus în eroare.

Despre rolul împăratului în descoperirea Lemnului Sfintei Cruci, apoi în construirea Bazilicii Martyrium din Ierusalim, unde a fost depusă această relicvă sfântă, ni se dau informații în scrisoarea adresată de el Episcopului Macarie al Ierusalimului. În ea se menționează un foarte mare demnitar roman, Dracilianus, care a primit ordin să procure cu ajutorul armatei și al administrației publice materiale de construcție de foarte bună calitate și meșterii necesari pentru ridicarea acestei catedrale. Edificiul a rămas spre mărturie până în zilele noastre, cu modificări mai mult sau mai puțin importante, impuse de vitregiile vremurilor. Profesorul Emilian Popescu pleacă de la persoana lui Dracilianus, locțiitor al prefectului din Prefectura Orientului și guvernator al provinciei unde se afla Ierusalimul (Palestina I), pentru a data descoperirea Sfintei Cruci.

Sfânta Cruce în epoca post-constantiniană

Capitolul despre „Sfânta Cruce după perioada constantiniană” reprezintă și ultima parte a volumului. În el, autorul detaliază aspecte ale venerării Lemnului Sfintei Cruci din Bazilica Martyrium, dar și în largul lumii creștine, prin fragmentele primite cu evlavie de numeroși creștini. O mărturie valoroasă despre amploarea sărbătorilor dedicate cinstirii Sfintei Cruci, la 13-14 septembrie, în bazilica amintită ne-o oferă pelerina spaniolă Egeria, care a înregistrat către sfârșitul secolului al IV-lea manifestări de evlavie impresionante pentru toate timpurile.

Cartea se încheie cu prezentarea Crucii relicvar (Crux Vaticana), oferită de împăratul Iustin al II-lea (565-578) și soția sa, Sofia, cetății Romei și conducerii ducatului ei ca ajutor divin în împrejurările istorice grele prin care acestea treceau, legate de năvălirile barbarilor.

Crucea ca atare este nu numai un monument istoric de valoare pentru viața creștină în a doua jumătate a secolului al VI-lea, ci și un obiect deosebit de artă, realizat în acea vreme, cu tot ceea ce meșterii în orfevrărie au știut să dea mai frumos.

Concluziile la care profesorul Emilian Popescu a ajuns în urma studierii descoperirilor arheologice sau epigrafice legate de prezența simbolurilor creștine aduc lumină în datarea unor evenimente importante din istoria Bisericii și sunt de un real folos cercetătorilor preocupați de această temă.

Volumul său rămâne un reper pentru cei care doresc să aprofundeze tema legată de descoperirea și venerarea Sfintei Cruci, fenomen început în Răsărit și extins apoi în Occidentul Roman, și totodată al celorlalte simboluri creștine folosite cu evlavie în comunitățile din cele mai vechi timpuri. În toate acestea se străvede rolul fundamental avut de Împăratul Constantin cel Mare și mama sa, Elena.