Despre Pârvu Mutu şi soteriologie în capodopera „Culorile sângelui“

Mihail Diaconescu a avut privilegiul de a vorbi celor care citesc romanul „Culorile sângelui“ într-un limbaj care a fost uitat de multă vreme, dar care, după părerea noastră, ar trebui redescoperit: limbajul moralei profesionale şi umane ce rezultă din apartenenţa la o breaslă. „Culorile sângelui“ este o evocare epică şi simbolică a epocii culturale brâncoveneşti şi a unui mediu corporatist - breasla zugravilor din Ţara Românească - într-un moment de cumpănă istorică, la finele dinastiei Basarabilor (de patru ori seculară) şi începutul epocii fanariote.

Schimbările bruşte de direcţie politică, reaşezările de forţe, intervenţiile repetate ale puterilor străine fac din epoca de început a domniilor fanariote una dintre cele mai grele încercări prin care au trecut comunităţile de breslaşi de la noi (şi, în general, toată ţara).

De aceea, romanul poate fi privit şi pe o altă dimensiune, anume a relaţiei dintre puterea politică şi cea a breslelor.

Zugravul Pârvu Mutu, eroul principal al romanului, este, cel puţin la început, sub ascultarea  marilor boieri Cantacuzini, care plătesc zugrăvitul bisericilor şi icoanelor. Ei sunt cei care permit manifestarea meşteşugului, deci a adevărului, binelui şi dreptăţii, despre care zugravul de icoane Pârvu Mutu îi vorbeşte ucenicului Radu.

Această relaţie, de autoritate creatoare, se transmite mai departe, mai jos, în ierarhia socială, în interiorul breslei. Starostele e cel care asigură, la rândul lui, manifestarea aceloraşi valori creatoare la nivelul ucenicilor. Acest lucru este mai cu seamă vizibil în cazul lui Radu Florea, care este copilul de suflet al lui Mutu şi a crescut alături de fiii de sânge ai acestuia. El este copilul lui spiritual, pentru că este sortit a duce mai departe meşteşugul starostelui. Din momentul în care îi descoperă talentul, Mutu îl consideră mai apropiat decât pe propriii săi copii. Breasla naşte, iată, legături mai puternice decât cele de neam, fiind astfel o comunitate mai importantă decât cea pur biologică. Breasla este, într-un anumit sens, nucleul politic al lumii, pentru că, aşa cum am văzut, în jurul ei se concentrează relaţia de autoritate creatoare, de conducere (de la boier la staroste, de la staroste la ucenici etc.). Astfel înţeleasă, politica este capacitatea de a face loc în lume celor trei valori fundamentale ale starostelui. De aceea, la un moment dat, după domnia Sfântului Martir Constantin Brâncoveanu şi a lui Ştefan Cantacuzino, când istoria se schimbă şi la putere vine partida Mavrocordaţilor, Pârvu Mutu trece de partea acestora, tocmai pentru a putea să-şi ducă mai departe meseria, deci pentru a continua cultivarea celor trei valori antice. Judecat din perspectivă modernă, gestul lui poate fi interpretat drept colaboraţionist: după ce, în epoca Sfântului Domnitor Constantin Brâncoveanu „a mers“ cu boierii Cantacuzini, Pârvu Mutu trece de partea Mavrocordaţilor.

În realitate, gestul lui nu poate fi catalogat colaboraţionist, decât dacă înţelegem politica în sensul ei îngust. În viziunea creatorului, politica este aceea care permite manifestarea vieţii autentice a breslei, a meşteşugului. Prin salvarea meşteşugului, viaţa cetăţii are sens, pentru că cetatea însăşi este salvată spiritual. Acest tip de salvare (soteriologie) profundă este dincolo de tribulaţiile partinice, adică îngust politice.

Trăirile lui Pârvu Mutu pot fi înţelese numai prin raportare la valorile corporatiste pe care acesta le încarnează. Pe primul loc se situează, aşa cum era de aşteptat, morala profesională (susţinută de etica severă a lucrului bine făcut), solidaritatea de breaslă, simţul dreptăţii, vocaţia performanţei, dar şi libertatea şi responsabilitatea în cadrul corporaţiei.

Mutu este un om liber, dar, în acelaşi timp, şi un creator constrâns. Destinul său depinde în cel mai înalt grad de profesia pe care o exercită. Din acest punct de vedere, el este un personaj de tragedie antică.

Lecţia pe care corporaţiile (breslele) au dat-o lumii economice moderne (lecţie pe care, din nefericire, această lume modernă nu vrea să şi-o însuşească) este că nici o meserie nu poate fi practicată numai ca meşteşug pur, ca îndemânare sau abilitate manuală, tehnică sau chiar mentală. Totul trebuie să capete girul moralei profesionale, care adesea vine în contradicţie cu legile, autoimpuse astăzi, ale economiei de consum.

Cel mai important episod din roman este adunarea de breaslă la biserică. Este şi momentul de înfruntare dintre Pârvu Mutu şi duşmanul său cel mai aprig din cadrul breslei, Dinu Teodorescu. La această adunare de breaslă trebuia judecat un meşter care încercase „ispitirea“ unor calfe de pe la alţi meşteri şi ademenirea acestora pentru a lucra în contul său.

Ispitirea calfelor şi ucenicilor era însă o faptă cu totul reprobabilă. Nimeni nu avea voie să rupă un ucenic sau o calfă de sub ascultarea unui meşter anume. Nimeni nu avea, de asemenea, voie să strice calitatea lucrărilor numai de dragul câştigului. Crima echivala cu o abjurare, cu apostazia. Or, meşterul Mănăilă tocmai în aceste puncte era vinovat. Se cuvenea, deci, ca el să fie judecat în faţa întregii bresle, în biserică, duminica, după oficierea Sfintei Liturghii, într-un loc şi într-un timp sacru. Scena este dură, dar realistă.

Am putea spune că în roman există o clară dimensiune simbolică (romanul este o reuniune de simboluri comunicante), adiacentă atât situaţiilor, cât şi personajelor. Pârvu Mutu este simbolul cadrului de viaţă corporatist şi este înfăţişat în mod remarcabil şi central.

Nu puţine sunt elementele de atmosferă, care dau greutate naraţiunii: pitorescul, insolitul şi dramaticul îşi dau mâna la tot pasul pe parcursul scrierii.

Arta compoziţiei este şi ea remarcabilă: structura epică a romanului este formată din elemente istorice, sociale, portretistice, religioase, instituţionale, toate extrem de bine corelate şi dozate, astfel încât impresia generală este de reconstrucţie naturală, de tablou în mişcare.

În 1973, când a apărut prima ediţie, romanul a şocat. Şi aceasta pentru că elogiul direct al valorilor corporatiste în roman i-a făcut pe unii să-l asocieze cu doctrinele şi practicile corporatiste din România şi din alte ţări în perioada interbelică, elogiu confundat cu aşa-numitul tezism. „Tezismul“ romanului „Culorile sângelui“ se rezumă însă, aşa cum poate constata orice cititor, la realism şi la susţinerea moralităţii în viaţa economică, la resuscitarea valorilor profesionale, naţionale, religioase şi patriotice, proprii personajelor importante ale operei.

Cititorii acestui roman trebuie preveniţi: vor descoperi o lume cu slabe rezonanţe în lumea în care trăim. Totul pare, din acest punct de vedere, pierdut.

Corporaţia, centrul lumii economice a trecutului, pare sufocată definitiv de mareea transnaţională de astăzi, ruptă de locul în care se află, ruptă de oamenii pe care-i înglobează, ruptă de mediul înconjurător. Şi totuşi, întotdeauna, în resorturile intime ale lui homo oeconomicus de azi, se vor regăsi pasiunea pentru creaţie, familiaritatea cu membrii aceleiaşi profesii, pasiunea pentru locul unde se practică meseria, pentru cei care au practicat-o înainte, dar mai ales credinţa în ajutorul divin, fără de care nici o profesie nu poate supravieţui. Toate aceste elemente fac parte din moştenirea trecutului corporatist.

Romanul „Culorile sângelui“ este o capodoperă care aduce în lumea noastră bucuria de a retrăi acele vremuri care ne-au plămădit şi pe noi. (Conf. univ. dr. Cristi Pantelimon)