Faţa ascunsă a lui Tudor Arghezi

Despre Tudor Arghezi orice comentariu acum pare de prisos. Marele poet, făcând parte din careul de aşi interbelic, alături de cei trei B, Blaga, Barbu, Bacovia, este intangibil, şi mai ales dacă a trecut cu bine prin furcile celor care după 1989 i-au scos la iveală colaborarea cu regimul comunist, de acum încolo soarta lui nu mai poate fi maculată.

Dar fiindcă e vorba de un mare poet, orice nouă citire a sa ne produce emoţii şi nu putem rămâne indiferenţi. Scos din manual şi din programa şcolară acolo unde e ţintuit de ani şi ani, aceasta graţie acelor profesori şi inspectori de învăţământ deprinşi să manevreze numai clişee, Tudor Arghezi, eliberat astfel de servituţile clasicizării, ni se dezvăluie ca un autor pe care nicicând nu se va depune praful. La sfârşit de an mi-am îngăduit un răgaz în poezia sa şi am rămas cu răsuflarea tăiată în faţa unui scurt poem care se intitulează "Între două nopţi" şi care mai ales pentru o sărbătoare precum Crăciunul are o semnificaţie excepţională. Nimic mai profund şi în acelaşi timp mai degajat de privirile convenţionale! Să recitim aşadar poemul cu emoţia aceluia care pentru prima dată în viaţă deschide un volum semnat Tudor Arghezi!

"Mi-am împlântat lopata tăioasă în odaie/ afară bătea vântul, afară era ploaie// Şi mi-am săpat odaia departe sub pământ/ afară bătea ploaia, afară era vânt// Am aruncat pământul din groapă pe fereastră/ pământul era negru, perdeaua lui albastră// S-a ridicat la geamuri pământul până sus/ cât lumea-i era piscul şi-n pisc plângea Iisus// Săpând s-a rupt lopata, cel ce-o ştirbise iată-l/ cu moaştele-i de piatră fusese însuşi Tatăl// Şi m-am întors prin timpuri pe unde am scoborât/ şi în odaia goală din nou mi-a fost urât// şi am voit atuncea să sui şi-n pisc să fiu/ o stea era pe ceruri, în cer era târziu..."

Acesta este poemul despre care am spus că ne amuţeşte. Aceasta şi este faţa secretă sau ascunsă a lui Tudor Arghezi. Un om care nu prea era dus la biserică şi care de-a lungul vieţii şi-a ştiut bine interesul ca să nu aibă pielea lui de suferit, dovedeşte prin câteva intuiţii poetice o disponibilitate întru duh ieşită din comun. Cel mai bun exemplu este tocmai poemul de faţă. Este o piesă pe care putem s-o aşezăm fără ezitare alături de mari poeme mistice, apofatice, de factura celor scrise bunăoară de Sfântul Ioan al Crucii. Însuşi punerea versurilor sub semnul nopţii este edificatoare privind sondarea de către poet a tenebrelor superioare. Tudor Arghezi ca şi Sadoveanu, autori înclinaţi spre compromisuri cu mai marii zilei, au lăsat în mod greşit impresia că ar fi doar profesionişti, cameleonici, foarte prolifici, autori aşadar care nu creează şi nu-şi creează probleme. Nu e deloc aşa. Un asemenea poem spulberă orice judecată superficială. Este un poem până la urmă chiar subversiv şi aşa cum se ştie că în închisoare deţinuţii politici pentru a rezista recitau poeme de Gyr sau de Crainic, în egală măsură ar fi putut să recite şi poemul arghezian, chiar dacă autorul lui era bine mersi şi nu avea nimic de tras de pe urma regimului. Este un poem care trebuie citit şi recitat într-o zi sfântă fiindcă proiectează asupra Întrupării, dar cred că este valabil şi pentru Înviere, o viziune misterioasă, mistică, curăţată de orice sentimentalism şi bucurie de mahala.

Maximă nevoinţă

Totul se află sub semnul unei teribile nevoinţe şi a iluminării spirituale care irumpe din spatele orizontului întunecat. Adevăratul credincios duce în carnea şi oasele sale toată greutatea angajamentului şi niciodată nu se va considera un privilegiat. Împlântă lopata tăioasă în propria fiinţă fiindcă aceasta este primul ogor care se cuvine desţelenit. Afară vremea e haină, ostilă, neprietenoasă. Tocmai în asemenea condiţii de ostilitate credinciosul se nevoieşte mai mult. Poemul arghezian atacă tema frontal, fără nici un menajament sau ocoliş. El sapă în fiinţa sa un fel de mormânt pentru a muri pentru viaţa profană şi a renaşte cu o altă nădejde. Dar tot ceea ce presupune transcendenţă exprimată în creaţie determină şi schimbarea la faţă a întregului cosmos şi de aceea toate elementele intră într-o răscolitoare prefacere. De aceea pământul ajunge în poem să se ridice până la cer. Avem imaginea unui munte uriaş care poate fi urcat doar de cel care crede şi care în primul rând aude plânsetul din pisc, cel al Domnului aflat în vârful lumii. Lopata se rupe ca un simbol al discontinuităţii dintre Vechiul şi Noul Testament. Moaştele Tatălui sunt de piatră în faţa minunii orbitoare care îmbăiază lumea în lumina adevăratului început. Omul însă, oricât de credincios, simte lipsa de comună măsură între el şi Domn. De aceea în odaia goală, unde a excavat pământul inimii, simte din nou că îi e urât. Şi ca o supremă mărturisire vrea să pornească urcuşul final deoarece în ceruri luminează steaua care îi deschide viaţa spre zări nebănuite. Numai că - şi aici este mişcarea de maestru a poetului - în cer e târziu. Cum adică târziu? Oare cerul nu e veşnicie şi simultaneitate, excluzând ideea temporală de succesiune? Ba da, dar mai este încă ceva. Respiră o stranie melancolie de care, oricât de mare sărbătoarea, adică liniştea, armonia, fericirea însumate, nu ne putem despărţi. De aceea şi suntem oameni, de-a pururi melancolici.