Impresii la finalul Festivalului internaţional „George Enescu”

Văzând interesul tot mai mare al spectatorilor pentru Festivalul „George Enescu”, muzicologul Oltea Şerban Pârâu consideră că se impune tot mai mult necesitatea unei noi săli de spectacole corespunzătoare. Pe de altă parte, directorul general al Filarmonicii „George Enescu”, Andrei Dimitriu, vorbeşte despre lipsa de interes a elevilor şi studenţilor pentru muzică. Dirijorul german Peter Rundel apreciază că festivalul este important şi pentru orchestrele locale deoarece sunt implicate în aceste concerte și programe, inclusiv de muzică contemporană.

„Acasă este unde este muzica”

(Dialog cu dirijorul german Peter Rundel)

Ce știați despre Festivalul „George Enescu“ înainte de a ajunge aici și care vă sunt impresiile?

Desigur, George Enescu e un nume mare pentru mine și știam de mult despre festival, dar e prima dată când mă aflu aici. Știam, de asemenea, despre uriașul program al ediției, s-au cheltuit mulți bani pentru a avea toți acești invitați din Europa și din lume, dar bănuiesc că organizatorii sunt fericiți, căci pentru orchestrele locale e important să fie implicate în aceste concerte și programe, inclusiv de muzică contemporană. George Enescu a fost un muzician eminent, un compozitor eminent, și se poate spune că abia în ultimii douăzeci de ani este onorat și în această calitate. La vremea sa, era mai degrabă un faimos violonist și dirijor. A trebuit să treacă destul de mult timp ca lumea să înțeleagă ce voce unică a fost în compoziție.

Ați menționat muzica contemporană. Sunteți cunoscut ca specialist în acest domeniu. Încotro se îndreaptă ea, care îi sunt tendințele?

Cred că este foarte bine că nu se mai poate spune, ca acum patruzeci-cincizeci de ani, care sunt, în mod clar, tendințele! În muzica contemporană au fost diferite etape, după muzica realistă a fost John Cage (pionierul indeter­mi­nării în muzică, creând impresia de dezvoltare aleatorie – n.r.), apoi formele libere. Cel puțin în Europa Centrală exista un fel de canon al compoziției, care acum nu mai există. Astăzi, compozitorul poate face practic orice, poate să scrie tonal, atonal, să facă orice combinație cu muzica pop, rock, jazz...

Urma să vă întreb...

...deci sunt o mulțime de posi­bilități, ceea ce înseamnă că pentru compozitor e mai greu, mai complicat să-și găsească drumul, căci variantele sunt nelimitate. Drept care astăzi este o mare pro­vocare să compui, să găsești un limbaj care, pe de o parte, e personal, profund personal, iar pe de altă parte este capabil să comunice cu publicul.

Deci nu e nimic în neregulă să creezi legături între muzica simfonică și rock sau jazz?

Nu poți greși câtă vreme îți dezvolți propria voce. Acesta e lucrul cel mai important.

Orchestra Simfonică Radio Bavareză, Orchestra Simfonică Germană, Helsinki, Tokyo, Paris, Lille, Luxemburg, Bruxelles, Roma, Viena, Frankfurt, Porto, acum București... Unde vă simțiți cel mai bine, unde vă simțiți acasă?

(zâmbește, apoi râde) Este o întrebare cam personală... și una grea! Mă simt cel mai mult acasă în locurile unde reușesc cu adevărat să comunic cu muzicienii. Uneori ai nevoie de ceva timp. Călătorești mult, ca dirijor, întâlnești o orchestră și este complicat să te obișnuiești cu ei și ei cu tine. Dacă însă mai vii o dată, se dezvoltă un soi de încredere și de comunicare. Muzical vorbind, asta înseamnă acasă! Acasă este unde e muzica.

Din București ați reușit să vedeți ceva?

Da, în puținele mele ore libere am ieșit să văd ce este prin jur și trebuie să spun că îmi place!

Aveți prieteni în România?

Nu, dar în Germania cunosc mulți muzicieni români, în diferite orchestre, sunt peste tot, și, când eram tânăr, am studiat unii care mi-au lăsat o puternică impresie.

L-ați întâlnit pe Sergiu Celibidache?

Nu personal. Eu am crescut în sudul Germaniei și el, cum știți, a dirijat o vreme Orchestra Radio din Stuttgart – cred că a fost o perioadă fantastică a carierei lui. Îi ascultam toate concertele la radio, a avut o foarte mare influență asupra mea.

„Festivalul «George Enescu» ar putea fi cel mai bun din lume”

(Dialog cu muzicologul Oltea Şerban Pârău)

Cum vi se pare ediția 2019 a Festivalului Enescu?

Am ajuns la a 24-a ediție. Le-am urmărit cel puțin din 1990 și traseul a fost clar ascendent, constant ascendent, ceea ce se întâmplă și la actuala ediție. Trecând peste cifrele pe care le prezintă organizatorii, are într-adevăr un afiș foarte incitant, mai ales pe cele trei linii principale: mari orchestre ale lumii – la Sala Palatului, concertele ca­merale și cele de la miezul nopții, în special de muzică barocă, au și farmecul lor monden, dar sunt și extrem de valoroase din punct de vedere muzical.

Cum vi s-a părut deschiderea?

Deschiderea, susținută de Filarmonica din Berlin, a fost re­marcabilă. Orchestra, care este considerată cea mai bună din lume în acest moment, a dat dovadă că este una de elită. După cum se ştie, orchestra a refuzat transmisiunea radio și TV, multă lume fiind iritată de acest lucru. Este pentru prima dată când se întâmplă așa ceva. Indiferent de motivele oficiale, cauza mi se pare evidentă: Sala Palatului. Cred că Festivalul „George Enescu” ar putea fi cel mai bun din lume dacă ar avea o sală! O sală mare, cu acustică naturală. Sala de la Lucerna, celebra KKL, a ridicat valoarea festivalului odată cu inau­gurarea ei. La fel s-a întâmplat și în alte locuri. Sala Palatului defavorizează orice orchestră, dirijor sau solist.

Dar Ateneul?

Prea mic, 600 de locuri, la fel ca și Sala Radio, cu aproape 1.000. Bucureștiul are neapărat nevoie de o sală de concerte repre­zen­tativă. La Hamburg, în această vară, au fost concerte „sold out” pentru două mii și ceva de locuri când a cântat acolo Orchestra de Tineret din România, despre care nu cred că știa atât de multă lume în Germania. Sala de acolo, Elb­Philharmonie, a redefinit Ham­­burgul, transformându-l într-un oraş de interes cultural, dintr-unul mai degrabă industrial

Ar exista în România un interes similar?

Întrebând despre bugetul edi­ției 2019, inclusiv despre repar­ti­ţia surselor finanţării, am auzit o cifră care m-a uimit: 2,2 milioane de euro au provenit doar din vân­zări! Aproape un sfert din bugetul total, ceea ce probabil este un re­cord românesc, nu cred că vreodată alt festival de la noi a vândut bilete şi abonamente atât de bine.

În afară de problema unei săli mari, corespunzătoare, s-ar mai putea îmbunătăți unele lucruri?

Repet: în afară de faptul că se deschide spre exterior, spre tine­ret, spre activitățile nonformale care sunt foarte interesante şi atrag atenția unei generații greu de „prins” către muzica clasică - dar, iată, aplicația cu bancnota de 5 lei având chipul lui Enescu a avut mare succes printre liceeni -, eu consider că nivelul muzical al Festivalului Enescu este peste cel al multor mani­festări europene similare şi merită aprecierea nu doar a publicului, ci şi a profe­sioniştilor din domeniu.

Între buget și strălucire

(Dialog cu Andrei Dimitriu, directorul general al Filarmonicii „George Enescu”)

Unde plasați 2019 în istoria de șase decenii a Festivalului Enescu?

N-am urmărit toate edițiile, dar la cel puțin 10-12 am fost. Este una dintre edițiile bune. Si­gur că nu e Daniel Barenboim, nu e Zubin Mehta...

Din motive financiare?

Din motive financiare, poate și personale. Dar în esență e o ediție bună. Kirill Petrenko, Lawrence Foster, Vladimir Jurowski, Mariss Jansons, Cristian Badea... Cris­tian Badea este cel mai căutat dintre dirijorii români de astăzi: ca să te cheme la Buenos Aires, Sydney, Copenhaga, înseamnă că vrea cineva să te asculte!

S-a perpetuat la București și tradiția cu Piața Festivalului.

E un lucru pozitiv. Faptul că apar pe scenă elevi de la liceele de muzică, integrați în proiectul acesta foarte generos, îi stimu­lează spre performanță. Din pă­cate, am constatat o surprin­ză­toare lipsă de interes pentru profesiunea lor a elevilor și suden­ților. Ca și la radio, am introdus pentru ei gratuitate la concertele stagiunii. Și nu vin...

Care ar fi explicația?

Educația. Școala. De-acolo por­nește totul. Și mai cred că preocu­pările modernității te îndepăr­tează de la o activitate care cere efort intelectual. Înțeleg că la Conservator sunt catedre la care de-abia au unul-doi studenți... Ceea ce înseamnă o perspectivă îngrijorătoare pentru instituție. Și asta, în ciuda faptului că noi am reușit ca muzicienii să aibă salarii onorabile – pentru România, desigur. De aceea, nu știu de ce este un interes atât de scăzut din partea tinerilor.

Absența vocației?

Da, sigur, meseria asta ține de vocație, dar și de educație. Bunica îi spune nepotului că va fi un mare solist și de aceea n-o să vrea să se integreze într-o orchestră. În construcția unei tradiții, e o mare problemă.

Revenind la festival, cât de dificilă a fost organizarea?

Meritul uriaș îi revine lui Mihai Constantinescu, directorul general al Artexim. Dacă s-ar retrage, nu știu cine mai are cone­xiunile pe care le are el! Și diplo­mația prin care poate menține nivelul manifestării, în condițiile unor bugete restrictive. Problema esențială e bugetul. Repet a nu știu câta oară: România, ca ima­gine culturală externă, înseamnă în primul rând Festivalul „George Enescu”. Autoritățile române trebuie să facă orice ca acest festival să se desfășoare cât mai bine.

Deci Mihai Constantinescu este cel care adună invitații.

Da, el are relațiile personale, dar și exercițiul și diplomația necesare, în condiţiile în care lumea artiştilor nu e una foarte uşor de abordat...

În afară de buget, aţi mai avut alte dificultăţi?

Mici orgolii, cine cu cine cântă... Dar tot Constantinescu le apla­nează!