Învățături pentru cei care caută îndemn duhovnicesc

Cartea „Cuvinte împărtășite cre­din­­cioșilor”, a preotului Simion Bretfelean-Vidican, paroh al Bisericii „Sfinții Apostoli Petru, Pavel și Andrei” din Bistrița, a apărut la Editura Renașterea, anul acesta, cu o binecuvântare și „apre­ciere pentru preocuparea de a-i învăța pe credincioși cuvântul mântuitor al Domnului Hristos” oferite de Înaltprea­sfin­țitul Părinte Andrei, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului și Mitropolitul Clujului, Maramure­șului și Sălajului, și cu o prefață a arhimandritului Dumitru Cobzaru.

Cartea este rodul a „peste 40 de ani de slujire pastoral-misionară călău­ziți de Hristos, în care Cuvântul pastoral a fost una din grijile și preocupările mele prioritare, urmând firesc și cu iubire sugestia și dorința mai multor credincioși, ca aceste cuvinte rostite, împăr­tășite la sfintele slujbe din biserică, să fie așternute pe hârtie, să rămână o amintire, dar și o sursă de luare-aminte, de meditare la mesajul cuprins în ele”, precizează autorul.

Volumul se vrea „o scrisoare de respect, iubire, purtare de griji mântuitoare” pentru credincioșii mireni care caută alinare, povață, îndemn duhovnicesc, îmbărbătare în fața asalturilor de tot felul: tristeți aparent fără leac, dezordini interioare, sărăcie, lipsă de speranță, despărțiri definitive sau temporare, amăgiri viclene, dureri trupești și sufletești.

Recurgând la învățături teologice, filocalice, din Paterice, luând aminte și reflectând cu rigoare asupra experiențelor complexe care i-au fost hărăzite întru desă­vârșirea sinelui, la tradiții străvechi românești sau din locul natal, părintele face parte din acea categorie de păstori care-și cunosc bine turma. Tonul părintesc domol, plin de căldură, de empatie pentru aproapele, alternează cu o anume severitate aducătoare de limpezimi reci, binefăcătoare. Cuvintele, formulate într-o limbă română autentică, au când străluciri de aur vechi, când încrustații contemporane, decupate din amorful cotidian.

Raportul în care se situează preotul-scriitor față de credincioși este unul de iubire întru Hristos, de modestie cărturărească, recunoscând că de ambele părți există o mulțime de „potențe în stare de latență” și de „predis­poziții neactivate”. Rolul său asumat este unul de descătușare a acestor tră­iri tainice, din ale căror semințe încolțesc gânduri, vorbe, fapte ale binelui. Nu trebuie uitat, însă, faptul că preotul este purtătorul harului duhovnicesc, pe care îl oferă prin Sfânta Euharistie cre­dincioșilor, adică mișcarea cuvântului încărcat de duh sacru este una ierarhică, de sus în jos, de la Dumnezeu-Tatăl, Fiul, Sfântul Duh, prin Maica Domnului, apostoli, episcopi, prin ierarhii Bisericii și preoți, având drept țintă cre­dincioșii.

Aceste învățături spirituale se rostesc cu cel mai mare folos în Biserica lui Hristos, spațiu consacrat, axă a lumii aflată la încru­cișarea punctelor cardinale, axă imaginară care face legătura între spațiul celest, terestru și tărâmul subteran. Este locul epifaniei, în care Logosul sacru Se întrupează cu cea mai mare intensitate, unde fervoarea religioasă se poate manifesta nestingherită, în toată curăția ei.

Adăpostiți de zidurile groase ca de cetate și de cupola care reproduce simbolic la scară umană Universul, credincioșii se așază în biserică să asculte Sfânta Liturghie după o rânduială străveche, de o parte a navei femeile și de cealaltă bărbații, vegheați de privirile ocrotitoare ale sfinților din icoane, de Sfânta Cruce. Candelabrul, sfeșni­cul care „a apărut în vedenie, odinioară, lui Zaharia, cu cele șapte brațe și candele, ca simbol al celor șapte ochi ai lui Dumnezeu, care cutreieră tot pământul”, este o reprezentare simbolică a cerului cu întregul sistem planetar, dar și arbore al vieții. Dincolo de ușile împărătești, preotul oficiază ritualic, pâinea și vinul se trans­substanțiază devenind Trupul și Sângele lui Hristos, adică Sfânta Euharistie cu care se împărtășesc credincioșii. În locașul bisericii, credincioșii sunt „închipuirea tainică a heruvimilor”, prin urmare, se cuvine să se comporte în conformitate cu rolul copleșitor ce le revine și cu sacralitatea locului în care se află, fiindcă participă „la un dialog cu Dumnezeu”.

Grijile lumești trebuie lăsate „extra muros”. Sentimentele negative, gândurile nepotrivite, care aduc împrăștiere și tulburare sufletească, conversația nelalocul ei, sunetul strident al mobilului, alergarea nestăpânită a copiilor, țipe­tele acestora, vestimentația nepotrivită sau indecentă aduc ispitire și distrag atenția celorlalți, care au venit la biserică să se roage, să afle alinare sufletească. Purtarea civilizată și creștinească trebuie să fie continuată și după ieșirea din locașul sfânt, pe stradă, acasă, oriunde, căci „Dumnezeu e aici și pretutindeni” (Cum stăm înaintea lui Dumnezeu).

Pornind de la pilda biblică a fiului risipitor, analizată cu mare finețe și pătrundere, părintele Bretfelean demontează cauzele oricărei plecări, făcând observația că neascultarea și lipsa binecuvântării duc la rătăcire și la pierderea identității sinelui. Nerespectarea unei anume realități, cedarea în fața ispitei, așadar, atrag după sine un șir de greșeli, de suferințe, rătăcirea pe un alt drum, îndepărtat de ținta adevărată.

Timpul pierdut este un timp aflat între parantezele existenței, care cere neapărat reluarea demersului ab initio, corect și cu o înțelegere net superioară. Desi­gur, este vorba despre un fel de inițiere în arcanele insuficient înțelese ale existenței. „Toate plecările care nu au asupra lor binecuvântare, toate sunt sortite eșecului. Plecarea din familie a copiilor, a soțului sau a soției duce la rătăciri amare. Plecarea din școală, abandonul școlar, are urmări grave. Plecarea din Biserică, din comuniunea mântuirii, aduce după sine pierderea mântuirii sufletului”.

Pericopa evanghelică citită în Postul Sfintelor Paști, în care este evocată vindecarea de către Iisus Hristos a tânărului posedat demonic, aduce în discuție Taina Spovedaniei, însănătoșirea mai întâi sufletească, apoi și cea trupească. Mântuirea prin credință, post și rugăciune a tatălui face posibilă exorcizarea diavolului din fiul său. Scriitorul aduce apoi contrapunctic în atenția cititorului o altă atitudine umană, aceea a Sfântului Ioan Scărarul, care „conturează modelul omului din Biserica lui Hristos, a omului recuperat din umbrele vieții lumești și apoi modelat după chipul cel desăvârșit al lui Hristos Mântuitorul”. Ultima parte a cărții, intitulată Însem­nări-eseuri, creează impresia de prospețime a unei modalități de notație aparent aleatorie, așternută în ceasuri de zăbavă. Autorul nu mai pare constrâns de sobrietatea sacerdotală a mesajului și de stilistica acesteia, și selectează întâmplări, amin­tiri din viața cotidiană, peste care așterne un văl subțire al ficțiunii, transformându-le în parabole, dar fără să piardă vreo clipă din vedere rolul său de îndrumător pe calea cea dreaptă a celui care vine în contact cu scrisul său.

Pomul vieții, construit pe motivul literar unde sunt vremurile de altădată, evocă nostalgic o amintire din satul copilăriei sale, Budurleni, dar și din alte sate de la marginea Câmpiei Transilvane, în care era obiceiul ca „părinții să pună pom pentru Rai copiilor”. Imaginea în oglindă a pomului vieții, proiecție hiperbolizată la dimensiuni cosmice, reface fabulos o lume familiară, prietenoasă. Pomul, împodobit atât de frumos în simplitatea lui fundamentală, este un dar și o ofrandă transcendentă în același timp. Pomul funerar, împodobit în aceeași manieră pentru lumea de dincolo, era cules de „roade” în biserică de către preot, acestea fiind împărțite copiilor.

În universul acestei cărți coexistă armonios experiența personală de viață a părintelui Bretfelean, sensibilitatea și înțelep­ciunea sa blândă, învățăturile teologice, lecturile din Sfinții Părinți și din Filocalie, dar și din poeți și scriitori români. Poți citi cartea în tihna casei tale, a grădinii înflorite, pe o pajiște ascultând murmurul vântului printre brazi, într-o călătorie pe ape, dea­supra norilor sau pe uscat. Nesi­guranța zilei se destramă, singurătatea se umple de miez sacru, în vreme ce într-un colț al sufletului înmu­gurește, timidă, speranța.