Lansarea Dicţionarului tezaur al limbii române

Într-o şedinţă solemnă, membrii Academiei Române au aniversat cei 145 de ani trecuţi de la înfiinţarea acestui prestigios for. Evenimentul a fost dublat de lansarea Dicţionarului tezaur al limbii române, lucrare în 19 volume care încununează o muncă de decenii.

În aula mare a Academiei i-am recunoscut pe Eugen Simion şi Bălăceanu Stolnici, pe Emil Constantinescu şi Ion Ianoşi, Dumitru Radu Popescu şi Solomon Marcus, sosit cu întârziere la şedinţa festivă, dar foarte sprinten spre a-şi ocupa cât mai repede locul în sală.

O lucrare dedicată păstrării şi conservării memoriei noastre

Seria de succese din ultimii ani este încununată de lansarea Dicţionarului tezaur al limbii române în 18 volume, întreprindere datorată în mare măsură guvernatorului BNR, Mugur Isărescu. Comparaţia făcută de Marius Sala ni s-a părut inspirată. Aşa cum în 1905

fără Carol I iniţiativa lui Sextil Puşcariu pentru a scoate primele volume ale dicţionarului nu s-ar fi concretizat, tot aşa acum şi tot la început de secol, personalitatea guvernatorului BNR a jucat un rol hotărâtor spre ducerea la bun sfârşit a unui proiect de anvergură similară. Proiectul acestui dicţionar este aşadar vechi de un veac. Dacă ne gândim însă că intenţia princeps a plecat de la Hasdeu, ne dăm seama că vechimea dicţionarului este impresionantă, şi ceea ce se întâmplă deci în aceste zile certifică de fapt o continuitate de care, oricât de cârcotaşi am fi, avem datoria să ne mândrim.

În primă fază a lucrat grupul de colaboratori ai lui Sextil Puşcariu, aceasta până în 1949, după care de la litera "l" în jos, mai exact de la cuvântul "lojniţă", au fost angajaţi alţi lingvişti coordonaţi de Iorgu Iordan, Alexandru Graur şi Ion Coteanu.

Dicţionarul va intra în posesia fiecărui membru al Academiei şi, de asemenea, va fi distribuit marilor biblioteci din ţară şi ale institutelor culturale din străinătate.

Într-adevăr, o ţară lipsită de un dicţionar temeinic al propriei limbi este mult mai vlăguită. Cele 37 de volume ale dicţionarului nu mai existau, aşa că reeditarea şi actualizarea erau ca de la sine înţelese. Nu este însă exclus ca peste cinci ani, când Academia va aniversa un veac şi jumătate de la înfiinţare, dacă vor exista fonduri, dicţionarul să fie din nou editat.

În condiţiile în care limba română, ca mai tot ce avem, este supusă unor grave agresiuni, un asemenea dicţionar funcţionează şi mai ales va funcţiona precum o stavilă împotriva tuturor aluviunilor viitoare. Academia are şi acest rol de păstrare şi conservare a memoriei. Şi unde este memoria mai bine comprimată decât în limba pe care o vorbim? La încheierea şedinţei au primit diplome, distincţia culturală, grupul de lexicografi al Institului de lingvistică, condus de Monica Busuioc.

Naşterea şi prefacerea unei instituţii

Doi academicieni au vorbit pentru a marca evenimentul. Ion Haiduc, preşedintele Academiei, şi Marius Sala. Primul a avut în vedere istoricul Academiei şi starea actuală. A amintit de încercările anterioare secolului al XIX-lea pentru coagularea unui asemenea for. Dar momentul înfiinţării a fost primăvara lui 1866, la două luni de la debarcarea domnitorului Cuza, când locotenenţa domnească ce i-a luat locul a decis crearea unei Societăţi literare cu scop de-a veghea buna folosire a limbii române. La început, societatea a numărat 21 de membri aleşi din toate zonele locuite de români. Un an mai târziu, în 1867, a luat fiinţă Societatea Academică, şi acela reprezintă actul de naştere propriu-zis al forului. Preşedinte a fost desemnat Ion Heliade Rădulescu, avându-l ca vicepreşedinte pe ardeleanul Timotei Cipariu. Pe lângă secţia literară mai existau secţiile de istorie şi de ştiinţe ale naturii. După independenţa din 1877, Societatea a primit numele de Academia Română. A urmat o perioadă liniştită de dezvoltare, protejată de îndelungata domnie a lui Carol I.

După 1948, ca întreaga lume românească, Academia a intrat în nedorite prefaceri. În primul rând, i s-a schimbat titulatura, devenind Academia Republicii Populare Române. Apoi au fost daţi afară membrii indezirabili în optica regimului comunist. A fost afectată în primul rând secţia umanistă, dar nici celelalte secţii nu au scăpat de epurări. Tot atunci s-au creat institutele de cercetare afiliate Academiei, desfiinţate însă în anii â70 sub dictatura lui Ceauşescu. Din ianuarie 1990, Academia şi-a reluat vechea denumire şi a intrat, cum ar veni spus, pe un făgaş normal.

Academia îndeplineşte trei funcţii. Este for de consacrare, pilon al cercetării şi se implică în viaţa cetăţii, ocolind partizanatul ideologic şi, de la sine înţeles, nefăcând politică.