„Mă rog la Dumnezeu să-mi dea discernământul necesar”

Dimineața am asistat, prima oară, la repetiția unei opere. Puțin mai târziu am făcut interviul, iar seara am fost la spectacol. Minunată e profesia de jurnalist! Mai ales când ai privilegiul să stai de vorbă cu un om ca Florin Estefan, bariton și cel mai tânăr director de operă, modest, cuceritor, îndrăgostit de ceea ce face și entuziast.

Opera, în premieră națională, a fost „Orașul mort”, de Erich Wolfgang Korngold, compozitor și dirijor american de origine austriacă, între altele autor de muzică de film la Hollywood. La București s-a cântat versiunea de concert a operei, cu ­orchestra pe scenă, sub bagheta lui Frédéric Chaslin - un ansamblu mare: de trei ori fiecare instrument de suflat din lemn, patru corni, trei trompete, rar folosita trompetă bass, trei tromboni, tubă, timpani și alte cinci instrumente de percuție, două harpe și patru claviaturi: pian, celestă, orgă și un armoniu!

Povestea este o dramă sfâșietoare, o luptă între viață și moarte. Soprana Cristina Păsăroiu a fost senzațională, iar restul distribuţiei, la înălţime de asemenea, într-un spectacol multimedia în care proiecțiile de pe fundalul și lateralele scenei - imagini generice, teribil de frumoase - compensau cu succes absența scenografiei. Rolul Fritz a fost interpretat de Florin Estefan. Născut la Oradea, a urmat Facultatea de Muzică, apoi a primit o bursă la Academia Internațională de Voce din Cardiff. A cântat pe scene din România, Grecia, Austria, Italia, Republica Cehă, Irlanda, Japonia, Statele Unite, Australia, Regatul Unit. Principalele sale roluri de operă: Don Giovanni, Guglielmo, contele Almaviva, Figaro (atât al lui Mozart, cât și al lui Rossini), Agamemnon (în Iphigénie din Gluck în Aulide), Enrico (în Lucia di Lammermoor) și altele.

L-am întrebat pentru început cum merg repetițiile. „E o lucrare foarte grea, una dintre cele mai grele pe care le-am făcut, însă dirijorul este extraordinar, este minunat ca muzician și prin felul în care conduce, iar distribuția este superpregătită, deci repetițiile au mers bine și cred că va fi un mare succes. Eu am avut rezerve la început, m-am gândit «Doamne, cum o să reacționeze publicul?», dar lucrarea are niște părți extraordinar de frumoase, care duc destul de mult spre muzica de film și sunt de un lirism extraordinar”.

Interpretul de operă are dublă calificare, e cântăreț și actor. În varianta de concert, fără decoruri și mișcare scenică, e mai greu sau mai ușor? „Mie personal îmi place să fac ambele lucruri, eu cânt foarte mult și recitaluri de lieduri, îmi place să am publicul în jurul meu și să am contact direct cu el. Și pentru că am această bucurie de a cânta în concerte nu simt o mare diferență, nu-mi lipsesc costumul, regia, scenografia. Pe de altă parte, când faci operă în adevăratul sens al cuvântului, începând cu machiajul, e o abandonare a propriei ființe și transpunerea în personaj, care e fascinantă, cine o face poate să trăiască pe scenă sentimente minunate!”

Când publicul vine cu partitura și cântă odată cu scena

L-am întors pe bariton la începuturile carierei, întrebându-l despre Cardiff. „O, Doamne... La Oradea am făcut liceul de muzică și încă de atunci studiam la Cluj cu Alexandru Fărcaș și Gheorghe Mogoșan. Maestrul Fărcaș era cu noi, clasa lui, precum o cloșcă pentru puii ei! Eram toți una, așa era școala pe atunci, acum e diferit sistemul de învățământ... Sigur că eu voiam să merg la Cluj, dar maestrul Fărcaș luase ore la Facultatea de Muzică din Oradea, voia să facă acolo o clasă de operă și m-a îndemnat să rămân acasă, pentru că avea nevoie de studenți care să poată face roluri, iar eu deja cântam. Dar din anul II a devenit directorul Operei Naționale din Cluj și n-a mai venit la Oradea, drept care viața mea de student a devenit un du-te-vino între Oradea și Cluj, pentru că am fost și angajat al Operei. De fapt, tot ce-am învățat, am învățat pe scenă. Acolo, la Cluj, mi-am făcut aproape tot repertoriul, acolo am debutat cu toate rolurile, în afară de Evgheni Oneghin. După 4 ani mi s-a oferit bursa la Cardiff, unde m-am dus într-un cantonament de un an, după care mi s-au făcut oferte la Royal Academy din Londra, dar... n-am mai avut nervii și starea psihică necesară să plec din nou între străini... Cu o săptămână înainte să plec la Londra am renunțat”.

Cum a fost la Cardiff, cum sunt oamenii? „Galezii sunt italieni în ploaie! Temperamentali, cântă foarte mult, au tradiția corurilor de amatori, am făcut la un moment dat un «Messia» la care publicul vine cu partitura și cântă odată cu corul de pe scenă! Foarte deschiși, sociabili și ospitalieri, m-am simțit ca acasă! Când am ajuns acolo și am văzut că plouă întruna, o ploaie care îți intră în oase, mi-am zis: «Eu o să mor aici!», dar n-am murit și am ajuns să iubesc orașul și oamenii și de fiecare dată când am ocazia mă-ntorc cu mare drag la Cardiff”.

7 din 10 spectatori sunt tineri

A visat oare să ajungă director al Operei din Cluj? „Nu... Nu mi-am putut imagina vreodată... A fost un moment de criză, fostul director și-a dat demisia și a plecat, s-a creat o degringoladă... Eu am devenit director în drum spre gară! Eram în București și mergeam spre gară, să plec acasă, când m-au sunat. Sigur, avusesem niște semnale, știam ceva - dar nu credeam! Iar când mi-a venit numirea și m-am dus la 7 dimineața în biroul profesorului meu, Fărcaș, mi-au dat lacrimile... Bine, nici n-am dormit două săptămâni: «Cum o să pot eu să mă impun!?» În instituție au fost tensiuni de la înființarea ei, acum o sută de ani! Peste treizeci de directori, cu mandate de 1-2 ani sau chiar 5-6 luni, cu interimate peste interimate! Iar eu aveam 33 de ani... Am zis că sunt ca Hristos, ori mă răstignesc, ori o să trăiesc. Iată că am supraviețuit și încerc să folosesc managementul bunului-simț. Maestrul Fărcaș m-a învățat că, dacă din ce-ți propui reușești 10%, e un mare câștig. În primul rând mi-am propus să schimb imaginea instituției și să trezesc curiozități în jurul ei. Cred că am reușit. Sigur că mi-aș dori un buget mult mai mare, ca să pot face producții mai actualizate vremurilor și să avem o dotare tehnică nu la nivel 2021, dar măcar la nivel 1995 în Germania... Dar ne luptăm și, așa cum suntem, sala e plină, iar 70% din public e tânăr, avem echipe de voluntari - pentru mine e un mare câștig. Echipa e foarte importantă! Am reușit în acești 6 ani să fac o echipă tânără, în zona de marketing, de programare, de tehnică, drept care lucrurile merg bine”. Acum, opera clujeană așteaptă o renovare capitală și „probabil, după aceea, se vor face investiții în tehnica de scenă. Mi se pare normal să nu se pună căruța înaintea cailor”.

Cum reușește să împace creația cu administrarea? „Greu! Eu, chiar conducând o instituție, sunt tot cântăreț. Dimineața, primul lucru pe care-l fac e să-mi încerc vocea - indiferent dacă am sau nu de cântat. Asta-i viața mea, pentru asta m-am pregătit, din prima clipă în care am deschis gura să cânt am visat scena. Absolut tot ce fac se raportează la asta. Îmi doresc doar ca la momentul cuvenit să pot să spun «Gata!» și să nu ajung un penibil care nu se mai retrage. Mă rog la Dumnezeu să-mi dea discernământul necesar. În al doilea rând, dacă își imaginează cineva că, fiind director, cânți mai mult, se înșală. Managerii se feresc de asta, din cauza conflictelor de interese, iar eu nu uzez de funcția mea ca să-mi deschid uși. Nu pot. Eu vreau să cânt pentru că sunt bun, nu pentru că sunt director! Nu m-aș putea uita în oglindă. Pe de altă parte, administrația te «mănâncă», am zile în care nu ies din birou, fug de la repetiție la o ședință, și nu mai ai liniștea să te preocupi de munca ta. M-am învățat însă, când am repetiții, să pun telefonul pe silent... Mă lupt foarte tare cu mine să mă pot detașa”.

Timp liber? Oftează: „Prea puțin... Mai am și o catedră în Academie, și o grupă de studenți... Vara ce mai reușesc, și atunci merg cu soția la țară sau ne «dăm» cu motocicleta!”

Primul lucru de făcut după Festivalul „George Enescu”? „Între cele două opere de aici, am repetiții la Cluj, iar imediat după a doua plec la Sibiu pentru un concert, apoi premieră la Cluj, două spectacole la Oradea, un concert în ajunul Iluminației, care e mare sărbătoare în Ardeal, apoi două spectacole la Ierusalim, plus studenții, plus teatrul...” Nici un moment de plictiseală. Râde: „Nu, nu apuc!”