Grupurile „Plugușorul cu felinar” de la Tătăruși, Ansamblul folcloric „Ciureana” şi copiii de la Palatul Copiilor Iași vor vesti, mâine, 21 decembrie, pe scena amfiteatrului Muzeului „Ion Creangă”
20 Dec, 2024
Marmură, fier, oțel
Nu de multă vreme pe marile noastre ecrane rulează o megaproducție, „Omul de oțel”, cu Robert Downey jr. în rolul principal. Este un film care se încadrează în parametrii actuali, bazat pe efecte speciale și cu o mare cheltuială de fonduri. Dar un asemenea film nu are cum să nu ne trimită gândul în trecut când alți „oameni” apăreau pe ecrane...
Spunând acestea ne gândim la cele două pelicule ale celebrului regizor polonez Andrej Wajda, „Omul de marmură” și „Omul de fier”. Ultimul a fost încununat în 1981 la Cannes cu Palmes d Or. Sunt filme care la vremea lor au reprezentat adevărate pietre de hotar atât pentru arta cinematografică, cât și pentru starea de spirit din Europa răsăriteană. În „Omul de fier” apare chiar Lech Walesa, liderul din acel timp al „Solidarității”, omul de la care, alături de Soljenițân, a plecat marea reformare a lagărului răsăritean. Iată așadar care este distanța în timp de la asemenea pelicule la ce ni se oferă acum. „Omul de oțel” hollywoodian este tot ce poate fi mai antagonic față de ce a făcut Wajda la vremea lui. Avem de-a face cu o provocare de ordin comercial și cam atât. De la „Superman” la „Batman” am înțeles ce înseamnă o desfășurare de forțe tehnologice al căror mesaj este aproape nul. Problema morală, adică a confruntării dintre bine și rău, nu poate fi rezolvată simplist. Ceea ce filmele americane de o asemenea factură vor să ne propună. Acestea nu sunt decât desene animate pentru adulți și corespund vremurilor de acum care prin însăși natura lor ne cer să gândim tot mai puțin și să avem emoții tot mai diminuate. Omul de paie al acestui timp este din start atrofiat și parcă pentru a-l micșora și mai mult industria menită consumului îi furnizează tot felul de instrumente de „entertainment”.
„Omul de oțel” din prezent, în ciuda unor însușiri incontestabile și a distribuției remarcabile din care nu lipsesc actori de anvergura lui Ben Kingsley și Gwyneth Paltrow, intră în această paradigmă a divertismentului care, în loc să ne relaxeze, mai degrabă ne... dezumanizează. Tocmai din acest motiv comparația cu filmele din urmă cu decenii este de-a dreptul strivitoare.
Mi-aduc aminte de circumstanțele în care am vizionat cele două pelicule ale lui Wajda. Era aceasta chiar în 1990 în sala Cinematecii de la Eforie. Era acel an al marii revanșe față de frustrările suferite până atunci. Voiam să vedem, să citim și să auzim tot ceea ce până în acel moment ne fusese interzis. Wayda ne era cunoscut pentru „Pădurea de mesteceni”, „Cenușă și diamant”, „Nunta”, „Domnișoarele din Wilko”. Tot din Cinematecă aveam idee despre „Peisaj după bătălie” și „Pământul făgăduinței”. Știam însă foarte puțin despre filmografia sa cu substrat politic. Așa încât cei doi „oameni” ai săi reprezentau un manifest anticomunist și antistahanovist de cea mai bună calitate. Sala de Eforie se transformase într-un amfiteatru al democrației și al ideilor exprimate în libertate. Ce diferență așadar față de condițiile de acum în care am vizionat „Omul de oțel” într-un mall dichisit și frecventat de oameni plictisiți! Conținutul propriu zis lipsea cu desăvârșire. Figuri apatice, indiferente mă asaltau din toate părțile consfințind astfel lumea de acum, din care a pierit orice miză și orice ideal. Nu mă erijez prin aceasta în critic de ocazie, ci vreau doar să subliniez un anumit traseu cinematografic, care este de fapt unul istoric, exact ceea ce analiza sociologul american Francis Fukuyama în opul său faimos de acum două decenii, „Sfârșitul istoriei și ulitimul om”. Din fericire, cinematografia de acum nu se limitează doar la megaproducții. Filmul de artă încă nu a murit și cinefilii autentici îl vânează cu mare interes. Dar omul pe de altă parte este într-un mare impas... fără nici un comentariu.
