Modelul brâncovenesc de dezvoltare prin cultură

În 27 iulie 2021 se împlinesc 65 de ani de la aderarea României la UNESCO (Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură), iar în toamna acestui an, un secol de prezență românească în cooperarea internațio­nală intelectuală inaugurată și desfășurată în perioada interbelică sub auspiciile Societății Națiunilor. Este un prilej de evocare a momentelor și monumentelor cultural-științifice româneşti cu vocație universală și major identitară aparținătoare patrimoniului mondial cultural, și cu atât mai mult a proiectelor definitorii pentru devenirea noastră națională. Printre acestea, epoca brâncovenească rămâne un reper.

Într-adevăr, poate că nici una dintre domniile noastre nu a reușit să întruchipeze și să exprime la nivel de model și să ofere astfel drept exemplu perpetuu un drum propriu de dezvoltare a țării, prin credință și cultură, capabil să iradieze ca atare și să afirme o prestanță internațională, precum cea a lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714). Încununând o tradiție românească multiseculară a căii cumpătării, echilibrului permanent, observării atente și valorificării continue a împrejurărilor istorice concrete și promovând consecvent unitatea originară a românilor, ca neam și țară, întemeiată pe tradiții identice, credință creștină, limbă și obiceiuri comune, voievodul martir a prefigurat un proiect de țară care ne-a structurat devenirea istorică până azi, dovedindu-și astfel durabilitatea și actualitatea. Integrarea într-o lume globalizată, într-o unitate prin diversitate și recâștigarea statutului de soft power atunci și astfel prefigurat, în termeni de ultimă oră, nu pot fi străine, ci, dimpotrivă, presupun valorificarea unor atare tradiții și promovarea unor asemenea aspirații.

Ce înseamnă soft power

Deși conceptul a fost „inventat” recent (în 1990, de profesorul american J. Nye, în lucrarea sa „Bound to Lead. The Changing Nature of American Power”) și s-a impus rapid, practicile de acest fel sunt prezente de-a lungul secolelor și mileniilor; din antichitatea greco-romană și până în secolul al 21-lea, cu recentele revendicări de acest gen afirmate de Marea Britanie, Franța sau Italia, hegemonia și influența internațională, dincolo de realitatea dură a raporturilor de forță, au coexistat și s-au manifestat dintotdeauna și prin seducția măreției spirituale, forței binelui și frumosului. Soft power semnifică astăzi mai mult ca oricând, într-o lume pulverizată politic, uniformizată economic și hiperconectată digital, instinctul vital de supraviețuire și afirmare a specificului identită­ților, mizând pe puterea de atracție și capacitatea de impunere și iradiere a tradițiilor culturii, ima­ginarului colectiv și individual, a creației în deplinătatea formelor sale de manifestare. Așa, de exemplu, britanicii au optat în acest scop pentru sublinierea virtuților tradițiilor imperiale, conservatorismului strălucitor și preocuparea schimbărilor climatice; francezii văd în cultură și creație, în general, protecția mediului sau în perenitatea Codului civil napoleonian semnele și temeiurile păstrării unei supremații spirituale, iar italienii cultivă nostalgia Romei antice și speranțele turismului civiliza­țional.

Dar noi, românii, spre ce ne-am putea îndrepta pentru regăsirea sensului propriu și valorificarea potențialului creator de care dispunem într-o formulă de acest gen? Un răspuns viabil ni-l oferă istoria prin momentul de vârf al domniei și operei lui Constantin Brâncoveanu, constituit într-un model de devenire națională prin cultură și Ortodoxie și posibil proiect de țară, cu ajustările cuvenite, de dăinuire și afirmare într-o lume globalizată, superconectată, prin continuarea și cultivarea tradițiilor, valorificarea creației și a patrimoniului cultural și natural, în unitatea și diversitatea sa.

Model românesc de dezvoltare prin cultură

Prefigurarea și afirmarea unui model românesc de dezvoltare prin cultură și statutul de soft power al Țării Românești la margini de trei imperii și pentru Orientul ortodox în timpul rodnicei domnii a lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714) au fost percepute și relevate ca nimeni altul de Nicolae Iorga, în cele două conferințe ale sale din 1914 despre valoarea politică și spirituală a lucrării Sfântului Domnitor și semnificațiile sale pentru istorie. În viziunea savantului istoric (exprimată, mai întâi, în conferința din 15 august: Valoarea politică a lui Constantin Brâncoveanu), el a fost unul dintre domnii care s-au „însemnat prin mai multe fapte în domeniul artei, al literaturii, al dezvoltării intelectuale în genere, între stăpânitorii țării”, a reprezentat „interesele nea­mului românesc întreg”, iar sfârșitul său martiric a fost „o mare jertfă pentru scopul pe care îl urmărea: păstrarea legii, apărarea mândriei și demnității noastre românești”, unul care „isprăvea viața unui om, dar nu lovea dreptatea unei politici”; cea a tradiției românești, a singurului drum politic pe care am mers cu toții, „unul care nu se poate cuprinde în ascuțite formule ale unei filosofii diplomatice, ci a fost alcătuit din toată chibzuința isteață, din toată observația neadormită a unor oameni care știu că pe cei puțini și slabi un singur drum îi poate păstra: întrebuin­țarea tuturor împrejurărilor pe care le au necontenit în fața ochilor”. Inițiată de Mircea cel Bătrân, consacrată juridic în Capitulații, o atare poziție chibzuită față de turci a fost conjugată și exprimată în cadrul dinamicii raportului de forțe dintre vecini, prieteni sau dușmani. Ea a fost ilustrată magistral de Ștefan cel Mare, „cel mai dibaci schimbător de drumuri după cum împrejurările se înfățișau înaintea lui”, dar a fost ignorată de Mihai Viteazul și, drept urmare, voievodul primei uniri a românilor nu ne-a lăsat spre moștenire stăpânirea sa, ci numai amintirea ei. Preluată de Șerban Cantacuzino, care „negocia în același timp cu toată lumea, mulțumea în același timp pe fiecare, dar se ferea totodată de loviturile și intrigile care se îndreptau împotriva lui din toate părțile”, și aceasta cu un singur gând - „păstrarea țării sale întreagă prin toate greutățile unei epoci extraordinare”, această tradiție politică va fi desăvârșită de Constantin Brâncoveanu. Programul „de care niciodată acesta nu s-a depărtat” (de observare cuminte „a tuturor împrejurărilor, de ferire de oricare riscuri, de păstrare prin orice fel de greutăți a pământului țării, a culturii sale, de pregătire a viitorului legat de acest pământ”) a definit un model de guvernare adus aproape de realizare. Respingând „pripa teoretică” (neîngăduită celor care „nu și-au consolidat încă viața lor națională în marginile pe care le-au smuls, prin luptă de veacuri, soartei sale”) și care l-a pierdut politic pe domnul Moldovei, Dimitrie Cantemir, Constantin Brâncoveanu a rămas în istorie, la rându-i, și drept un veritabil om de cultură. Răspânditor „de daruri culturale în toate limbile Răsăritului”, el a fost și „o mare figură a culturii noastre” (întemeietor de tipografii, împodobitor de biserici și mănăstiri, restaurator al întregii frumuseți artistice care acoperea țara) și merită o pagină „care să fie numai a lui în istoria culturii universale”. Și aceasta deopotrivă pentru politica culturală dusă, și mai ales având în vedere folosirea culturii ca mijloc „de a se îndrepta pe drumul realității”, de a promova o politică cu caracter general și unitar românesc, mergând până la acreditarea unui autentic model de dezvoltare și factor de influență, atracție și dominație în regiune.

Dimensiunile și manifestările acțiunii politico-culturale brâncovenești

Dimensiunile și manifestările acțiunii politico-culturale brâncovenești care au impus un model de dezvoltare românească, cu valoare de soft power, se desprind ușor din considerațiile și aprecierile „istoricului deplin”. Conform tradi­ției politice naționale de urmărire și atingere a intereselor proprii prin armele cumpătării, aprecierii juste și exploatării conjuncturilor acestora, la care se adăuga puternica influență culturală prin carte, Biserică și dialog ortodox, el a știut și a reușit timp de un sfert de veac în plan politic să-și afirme domnia rodnică în interior și de prestanță externă cultural-creștină. Mai întâi a putut „să servească pe turci, de nevoie, fără ca nici un drept al țării sale să fie știrbit”; să „înlăture stăpânirea necondiționată a creștinilor, austrieci, poloni, ruși, asupra pământului românesc”; prin forța mijloacelor culturale și a moștenirii spirituale comune să „lege pe muntenii săi prin legături culturale și politice cu Moldova… chiar după ce legăturile politice cu Ardealul au fost rupte, să păstreze încă pe acelea ale culturii cu acest pământ” și să promoveze consecvent idealul unității și unificării naționale. În același timp, ca manifestare a unei prestanțe interna­ționale indiscutabile și afirmare regională susţinută „prin acea largă operă de cultură răsăriteană, de cultură în toate limbile Răsăritului”, prin găzduirea fruntașilor bisericești ai Orientului, patriarhi, mitropoliți, dăscăli, prin operele lui de ctitorie în toate Locurile Sfinte, a știut „față de regiunile siriene, arabe, caucaziene supuse ori vasale turcilor, ca și față de grecitatea europeană, să înlocuiască pe împărații bizantini de odinioară ca urmaș legitim al cărora e privit, Domn autonom în țara lui, înconjurat cu prestigiul superior al cezarilor constantinopolitani, al lui Constantin-cel-Mare, în întreaga lume a Orientului aceasta a fost situația lui Constantin Vodă Brâncoveanu”. O singură dată s-a abătut de la regula urmării drumului pașnic prin diplomație și cultură, când a „tras sabia la Zărnești (11/21 august 1690) și atunci nu numai la ordinul Sultanului”, ci și „cu bucuria că poate arăta o armată, că poate ridica un steag, că poate purta o luptă pe locul unde biruiseră Basarabi din neamul său”. Dar înainte de toate, așa cum concluziona Nicolae Iorga în 1914, în perfect consens cu aspirația de model de dezvoltare și afirmare națională „în cuprinsul, mai îngust, al lumii românești”, el „și-a dat seama de un lucru” și l-a asumat și promovat cu consecvență, „că pe când legăturile politice sunt astăzi, și se pot sfărâma mâine, pe când succesele dobândite printr-o hotărâre a întâmplării, printr-o altă hotărâre a întâmplării se pierd, lucrurile agonisite prin cultura adânc coborâtă în suflete fac parte din moștenirea veșnică a unui popor”.

Prefigurarea instituției academice naționale

Un alt merit excepțional al lui Constantin Brâncoveanu rămâne acela de a fi prefigurat prin lucrarea sa culturală instituția academică națională de mai târziu, cu rol prioritar în promovarea unității naționale și înfăptuirea progresului socio-creator al românilor de pretutindeni. Așa cum remarca Nicolae Iorga în conferința sa din ședința supremului for academic din 12 septembrie 1914, Activitatea culturală a lui Constantin Vodă Brâncoveanu și scopurile Academiei Române, prefigurarea rostului și locului academiei în edificiul național face parte din lucrarea culturală brâncovenească și se înscrie în modelul de dezvoltare astfel preconizat. Într-adevăr, pe vremea când doar italienii, francezii sau rușii lui Petru cel Mare (aceștia din urmă cu contribuția domnitorului fugar, moldoveanul Dimitrie Cantemir) aveau „asociații pentru atingerea scopurilor superioare ale culturii”, Domnul român îi îndemna pe fruntașii intelectuali ai boierimii și clerului „să-și reunească silințele pentru a duce mai departe, fixând-o în forme trainice, limba română literară, însemna (pentru istorie) amintirea faptelor îndeplinite și răspândirea cunoștințelor folositoare”, cu alte cuvinte prevedea misiunea și prevestea structura a ceea ce peste 150 de ani, mai întâi la 1 aprilie 1866, se va denumi Societatea Literară, devenită un an mai târziu Societatea Academică, iar prin legea din 1879, „institut național” cu denumirea de Academia Română. Se subsumează acestui demers fondator un ansamblu de activități, prin excelență fapte și acte de unitate și creștere culturală, în frunte cu „opera domnească” reprezentată de Biblia de la București, cărțile bisericești tipărite în Țara Românească și răspândite în toate ținuturile locuite de români, precum și în tot Orientul ortodox, implicarea ierarhiei bisericești și a elitei intelectuale din toate orizonturile, în fine o lucrare la care participă „toate trei ramuri ale românismului” și constituie o manifestare, deopotrivă, de unitate și măreție românească.