„Monumente pentru eroii culturii române”

Scriitor neobosit și profund, academicianul Alexandru Surdu vine cu o nouă carte în care adună o serie de conferințe ținute de ceva vreme, pe diferite teme, reunite acum sub genericul titlu: „Monumente pentru eroii culturii române”. Lucrarea este apărută la Editura Ardealul în 2018.

În Prefață, autorul se confesează în cuvinte emo­ționante cu privire la unele aspecte ale societății românești. Pentru a găsi similitudini în filosofia lucrurilor, preia motivul clepsidrei, din care caută să desprindă înțelesuri majore pentru soarta României, ce devine un motiv de îngrijorare tot mai evident, folosind concepția lui Martin Heidegger numită Sorge.

De aici, domnia sa se lansează într-o amplă analiză a stării so­cietății de la noi, cu inerente descinderi în evenimentele culturale mai vechi sau mai noi. Iar ca o idee salvatoare, mărturisește că: „Fiind legat sentimental, în ultima vreme, de Nordul Îndepărtat al Marmației noastre, m-am gândit la posibilitatea supraviețuirii prin tradiție, încântat fiind de vorbele lui Rebreanu, că «tradiția este merindea sufletului»”.

În acest context, Cuprinsul se deschide cu o disertație întinsă, „Supraviețuirea prin tradiție”, în care, după ce face o expunere filosofică a călătoriei în viață, cu multe curbe și ocolișuri, indică o cale a credinței întru Iisus Hristos („he hodos”), care este, după principiul creștin, viața și adevărul. Iar spre mai bună exemplificare, adaugă o serie de povestiri semnificative și relatări din evenimentele personale trăite cu diferite ocazii, îndeosebi în Mara­mu­reș, unde a observat atent tra­dițiile vechilor marmațieni, făcând apoi referiri la toate aspectele civilizației populare din zonă: port, felul de trai, alimente tradiționale, poezii, legende, obiceiuri și cântece populare.

Toate au supraviețuit din vechime pe calea tradiției, autorul numind fenomenul acestei conti­nuități „supraviețuire prin tra­diție”. Care are și o componentă creștină: mergând pe Calea Dreptei Credințe. Astfel zice: „N-am fost singuri, căci cu noi a fost Dum­nezeu, și mai este încă, Dumnezeu Tatăl, Fiul și Sfântul Duh”. Iar ca încheiere, adaugă un stih din cântările liturgice: „Cu noi este Dumnezeu, înțelegeți noroade și vă plecați, căci cu noi este Dumnezeu”.

Referirile despre obiceiurile populare se continuă în cap. 2, unde expune pe larg starea folclorului de pe Valea Izei, la Dragomirești și în alte sate, felul cum vede domnia sa obiceiurile populare de la sărbători, Lăsatul secului pentru Postul Crăciunului, hora satului și muzica populară, cu cântăreții tradiționali, care unele mai dăinuie în popor sau au devenit doar folclor de scenă, și pledează pentru „coborârea” de pe scenă a dansurilor populare.

În continuare, autorul vorbește (în cap. 3) despre „Enciclopedia familiilor nobiliare române din Maramureș”, menționând lucrarea masivă - 635 de pagini - a lui Alexandru Filipașcu, pe această temă, și importanța ei pentru cunoașterea, după documente, a vechilor familii nobiliare de aici, unele de cnezi și voievozi, în total 458 de familii nobile din Maramu­reșul istoric.

Un cuvânt de apreciere caldă face apoi despre academicianul Ionel-Valentin Vlad, transilvănean de viță veche, căruia îi consacră un capitol (4), intitulat: „Un patriot prin participare”. În con­secință, subliniază că pe lângă calitatea de fizician și apoi cea de președinte al Academiei Române, Ionel-Valentin Vlad este „și un creștin adevărat”, calitate pe care a avut ocazia să o constate adesea. Drept care, mărturisește: „Am avut ocazia să mă închin alături de Domnia sa în Sfânta Mănăstire de la Cozia și am trăit împreună clipe înălțătoare” (p. 43).

Cu sufletul cuprins de fiorul amintirilor care l-au încântat în desele descinderi pe meleagurile ardelene, Al. Surdu evocă întâlnirile avute cu Mitropolitul Lau­rențiu al Ardealului, prilej cu care coboară frecvent în istoria locurilor, ascultând povestiri despre Rășinarii de altădată, despre biserica de aici, despre cea din Șcheii Brașovului și marele Mitropolit Andrei Șaguna.

Dintre oamenii de știință, amintește de toponimistul Adrian Rezeanu și în mod special de Anghel Rugină. L-a cunoscut pe celebrul economist la Academia Română. Ca urmare, atras de teoria economică a lui A. Rugină, face o analiză detaliată, descriind pe larg toate aspectele pe care el le-a avansat pentru redresarea noastră economică și financiară, fenomen pe care Al. Surdu îl consideră ca fiind cu impact asupra întregii societăți românești. În consecință, spune că asemenea soluții încă mai sunt valabile și astăzi.

Șagunian convins, domnia sa revine, într-o largă prezentare, despre ASTRA, în care un rol marcant l-a avut Mitropolitul Andrei Șaguna. El spune: „ASTRA a reprezentat o adevărată academie populară a românilor, încurajând, stimulând și organizând învăță­mântul, știința, cultura în genere, literatura și artele în mod special” (p. 89).

Ca urmare, face o paralelă cu evoluția Academiei Române, de la înființare și până astăzi, cu ceea ce s-a realizat aici în domeniile științelor și ale culturii române. Referiri de suflet face cu privire la Biblioteca Academiei, pe care o numește „tezaur național de cultură românească”, ceea ce de fapt și reprezintă aceasta, cu asupră de măsură.

Impresionează plăcut felul cum domnia sa apreciază consultarea unor manuscrise rare, cum sunt cele ale poetului Mihai Eminescu. Faptul m-a dus cu gândul la sentimentul de emoție pe care l-am trăit când am cercetat și eu aceste manuscrise. Academicianul dă cea mai bună explicație în această privință: „Trebuie să vă spun însă că este cu totul altceva când ai în mână un caiet al lui Eminescu, decât dacă îl vezi, oricât de reușit, oricât de bine ar fi scanat” (p. 98).

Referirile despre simpozioane, cum este cel dedicat lui Constantin Rădulescu-Motru, îi dau prilejul autorului să abordeze și domeniul filosofiei acestuia, care a însemnat o formă conceptuală apreciată în epocă și chiar după aceea, până astăzi.

Ca filosof de vocație, Al. Surdu dedică apoi un spațiu larg istoriei filosofiei românești, unde vorbește cu mărturii diverse din sursele arheologice, epigrafice, documentare, românești și străine, despre filosofia la noi în antichitatea traco-dacă. De asemenea, Centenarul morții lui Titu Maiorescu îi prile­juiește să scrie o lungă evocare a acestuia, numindu-l „fondator al culturii române”.

În continuare, volumul cuprinde o serie de referiri la eroii culturii române și monumentele lor de cinstire, după care se încheie cu secțiunea: „Despre adevărul nostru speculativ”, într-o largă dezbatere cu referire la formele speculative întâlnite în toate sistemele filosofice ale timpului. Ca și în alte împrejurări, autorul reia teoriile despre adevăr fundamentate și pe baza concepțiilor filosofilor greci, în special cele întâlnite la Platon ș.a., apoi ale filosofilor moderni I. Kant și G.W.F. Hegel, iar ca o continuare românească, citează din concepțiile lui Constantin Noica despre intelect și rațiune.

Scrisă cu acuratețea omului de știință, cartea ne oferă date multiple și interesante cu privire la toate temele expuse, creând o galerie istorică și filosofică prin care se înaintează, la lectură, cu rați­unea deschisă către orizonturile științei și ale culturii, spre adevărul sacru ce a marcat la modul cel mai înalt și viața unor eroi ai culturii române.