Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Cultură O româncă are poemele în Cosmos

O româncă are poemele în Cosmos

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Cultură
Un articol de: Dumitru Manolache - 29 Mar, 2012

Pe Clelia Ifrim am întâlnit-o într-o duminică din această iarnă în pridvorul Bisericii Mărcuţa din Bucureşti, unde vine să se încarce cu durerea luminii, căci în afara ei nu poate crea.

Aşa am aflat eu că doamna Clelia Ifrim este primul nostru scriitor care şi-a trimis două poeme mai aproape de Dumnezeu. Adică în Cosmos, în prima bibliotecă din cer.

Scriitoarea vine la Mărcuţa pentru slujbă, dar şi să se întâlnească cu Eminescu, despre care bunica Stanca, de la care a învăţat să se roage, îi povestea în copilărie că se arăta la al doilea geam din dreapta al ospiciului în care fusese internat, care dă şi acum spre curtea bisericii.

Două poeme ale Cleliei Ifrim gravitează de doi ani în jurul Pământului. Două scântei de lumină, scăpărate din trăirea unui artist creştin, ce arde vieţuind smerit în infernul de beton şi fum al Capitalei, precum un monah în vâltoarea ispitei, au pornit de undeva, dintr-un apartament modest de pe Calea Dorobanţilor, spre cer, pentru a locui acolo, mai aproape de Dumnezeu.

Evenimentul s-a consumat în România în tăcere şi anonimat. Şi numai departe, departe de noi, în Japonia, a strălucit, căci acasă nu a interesat pe nimeni. Astăzi mai amintesc de el doar câteva fraze ce-l consemnează ca reper într-o scurtă biografie, scrisă ocazional pe coperţile volumelor tipărite ale artistei.

Poemele româncei, mai aproape de stele

Povestea acestor poeme din cer a început în 2007, când primul dintre ele a fost selectat pentru volumul II, intitulat "Stele", din proiectul "Space Poem Chain" al Agenţiei Spaţiale Japoneze JAXA, care avea să se încheie în 2009, Anul Astronomiei.

"Space Poem Chain", sau "renshi", este o formă nouă de poezie în lanţ, scrisă de mai mulţi autori de pe glob, care a fost iniţiată de poetul şi criticul Makoto Ooka, unul dintre cei mai cunoscuţi artişti japonezi. Lanţul poetic a fost deschis de astronauţii Mamoru Mohri şi Naoko Yamazaki, poemele selectate fiind depozitate pe modulul spaţial KIBO (Speranţa) de pe Staţia Spaţială Internaţională, creându-se astfel prima bibliotecă din spaţiu.

Iată versurile din acest poem care au fost scrise de Clelia Ifrim: "Am început această călătorie în dimineaţa când m-am născut./ O stea din adâncul cerului este îngerul meu păzitor, / veghindu-mi cu propria-i lumină trupul şi sufletul, şi toate visele mele. / În fiecare dimineaţă îmi trimite la fereastră un porumbel, să mă înveţe / să descifrez semnele de aer, ale drumului de întoarcere în casa cerului".

"În 2009, alte versuri ale mele au fost selectate pentru volumul III, pus sub ideea generală "Cine suntem, de unde venim, încotro mergem?"", îmi spune doamna Ifrim. Iată versurile: "Drumul celor născuţi din pământ este un vis de iubire. / Îl am de la părinţii mei şi-l voi lua cu mine / În eterna noapte albastră, ca o parte a vieţii mele".

Acest poem este legătura 24 şi a fost trimis astronautului Koichi Wakata, care se afla pe Staţia Spaţială Internaţională. "El a scris poemul de legătură 25 şi l-a trimis spre Pământ. În filmul făcut la bordul modulului spaţial KIBO, astronautul spune: "Citind poemul 24, scris de Clelia Ifrim, am simţit că am fost înzestraţi cu acest dar al vieţii de la părinţii noştri şi de la pământul-mamă. Când am privit pe fereastra modulului KIBO, frumuseţea planetei albastre m-a şocat şi am fost copleşii de gratitudine pentru acest dar primit". Poemul lui Koichi Wakata este primul scris vreodată de om în spaţiul cosmic", îmi mărturiseşte Clelia Ifrim.

Poetul Kiwao Nomura, selectorul pentru volumul III, comenta astfel despre poemul româncei: "Încă o dată, folosind cuvinte simple, ea ne vorbeşte doar de dragoste şi plecare. O astfel de poezie este pentru mine cea mai bună legătură pentru conexiunea cu astronautul Wakata".

Un "acasă", auster ca o chilie de mănăstire

Dar nici discuţia cu Clelia Ifrim de la Mărcuţa şi poate nici performanţa ei cosmică nu m-au tulburat cum s-a întâmplat întâlnirea cu "acasa" domniei sale. Un spaţiu auster, ca de mănăstire, cu o candelă aprinsă, cu icoane, câteva fotografii şi o scoarţă ţărănească pe perete, în care trăieşte, creează şi mai ales se roagă poeta.

"Nu scriu niciodată fără a-mi face o rugăciune. Îmi încep ziua cu o rugăciune, pentru că ştiu că tot ceea ce fac se datorează lui Dumnezeu. Şi cred că Duhul Sfânt suflă acolo unde vrea El, şi atunci mă rog să vină şi la mine.

Aşa îmi încep poeziile. Pe fond, probabil ele îşi regăsesc substanţa tocmai în aceste gânduri ale mele legate de Biserică şi Dumnezeu. Scriu şi poezie religioasă, în strictul sens al cuvântului. Iar romanul "Rudele Domnului" - o parabolă a umanităţii, în care civilizaţia nouă o înghite pe cea veche - îi prezintă pe oameni, rudele Domnului, care trec prin mari încercări şi care, până la urmă, se regăsesc, se adună şi întemeiază o nouă civilizaţie. Am şi piese de teatru precum "Copiii Casei Regale", adică Copiii lui Dumnezeu, sau "Omul rândunică, pe numele său Abel călătorul", care vorbesc despre aplecarea mea spre sacru.

Eu vieţuiesc uşor departe de lumea aceasta. Fac parte din ea decât cu strictul necesar. De câte ori am fost tristă sau deprimată sau nu am găsit nici o soluţie, am scris. Dar scrisul meu nu este nici salvare, nici fugă, ci de-a dreptul descoperire şi durere.

Eu cred că nu se poate scrie în afara durerii. Arta, în general, are legătură cu durerea. Cred că durerea te apropie atât de Dumnezeu, cât şi de tine. Te face să cauţi bine în adâncurile tale, să vezi cum se transformă durerea în artă. Pentru că arta este o cruce. O cruce foarte greu de purtat. Şi eu sunt conştientă de lucrul acesta. Uneori, pentru scris, renunţi la foarte multe lucruri. Inclusiv la a avea o legătură prea materială cu lumea, pentru a te regăsi şi a găsi ceea ce ai nevoie pentru a spune ce vrei să spui.

Pentru mine, arta este mântuitoare. Da, are acest rol.

Încerc să cred că sunt mulţumită că am găsit drumul. Dincolo de mulţumire, mie arta îmi aduce lacrimi, bucurie, speranţă. Eu cred că artistul este un înger care trăieşte pe pământ", mi se confesează artista.

Şi tot în "acasa" din Dorobanţi, aflu că Clelia Ifrim... nu este Clelia Ifrim. "Este numele fetiţei mele, care a murit când avea 14 ani. Semnez cu numele ei, deoarece pentru mine ea nu este moartă, ci trăieşte prin cărţile mele şi prin numele care apare pe coperţile lor.

Eu mă numesc Cecilia Bucur şi mi-am păstrat numele şi după căsătorie", mai spune poeta, dramaturgul, prozatoarea, eseista şi traducătoarea Clelia Ifrim, membră a Asociaţiei Internaţionale a Scriitorilor şi Artiştilor din SUA, posesoarea mai multor premii artistice din ţară şi străinătate şi a Marelui Premiu pentru haiku în limba engleză "Itoen new haiku", Tokio, 1994 etc.

Mă despart de autoarea poeziilor din cer, la "oră de seară, când Dumnezeu coboară în lume, să-Şi caute copiii pierduţi", cum grăieşte finalul unui roman al autoarei, întrebându-mă deodată cu ea: "Cui aparţine ziua de ieri?"