Ouăle încondeiate, mesageri ai Învierii

Nicăieri în altă parte în spațiul românesc, Paștile nu se pot „povestiˮ cu mai multă sensibilitate și gingășie ca în zona Moldovei. Și, ca să fie ținute minte, încondeietoarele le „scriuˮ pe ou, simbol al vieții și al veșnicei renașteri. Aștern pe coaja fragilă peceți ale lumii satului - din văzduh, din pământul ce ne hrănește, din natura atât de îngăduitoare, din universul casnic, din căsuțele lui Dumnezeu în care ajung să se roage. O lume închipuită din vârful subțire al chișiței, din puțină ceară de albine și din multa bucurie a dăruirii. Povestea miracolului sărbătorii încape și ni se relevă, uluitor, pe banala coajă a unui ou.

Îndată ce începe Postul Paștilor, încondeietoarele își caută prin pod ustensilele, își pregătesc din timp cojile de ou, ceara și culorile și se așază la treabă. Că-i meșteșug „cu dichisˮ pentru care multă îngăduință trebuie. Iar în unele locuri încondeiatul e mai cu migală decât în altele. În Bucovina, de pildă, în salba de sate locuite de huțuli - Paltinu, Vatra Moldoviței, Moldovița, Ulma, Brodina, Izvoarele Sucevei -, ouăle încondeiate sunt „ouă scriseˮ și se fac numai pe coaja goală a oului, după ce conținutul a fost suflat cu atenție afară, după un tipic anume știut de femeile locului. Lucrează cu răbdare fiecare ou în parte, decorându-l cu motive desprinse din lumea bisericească (din care predominant este cel al crucii - crucea pascală), din lumea vegetală (frunza de stejar, frunza bradului), din universul dimprejurul propriilor gospodării (grebla, fierul plugului, coarnele berbecului, animalele din pădure, creasta cocoșului), simboluri străvechi ale lumii rurale (cărarea rătăcită, vârtelnița), fragmente din modelele de pe cusături, de pe cămăși sau de pe ștergarele țesute în casă.

„Ouăle astea scrise îs pentru dăruit. Anume femeile pricepute le facˮ, povestește Maria Zinici, o încondeietoare cu rădăcini în neamul huțulilor din Bucovina, pe care am întâlnit-o la tra­diționalul târg de ouă încondeiate ce se desfășoară an de an la Iași.

Ouă „de darˮ pentru copii și ouă „scriseˮ pentru oameni mari

Maria Zinici s-a născut în Lupcina, un sat al comunei sucevene Ulma, pe versanții munților stăpâniți din vecie de huțuli. Un neam misterios, dar tare iscusit și cu o aplecare spre frumos pe care nicăieri în altă parte a Bucovinei nu o descoperi conservată cu atâta strășnicie. Acolo, la Lupcina, a „scrisˮ ouă de mică, căci în Postul Mare mama și surorile ei obișnuiau a face adevărate „clăciˮ de încondeiat. Lucrau cu drag și femeile, și copiii, trasând cu inima cât un purice și cu mâna tremurândă, dar cu multă bucurie, pe coaja fragilă, semne și simboluri ale lumii lor de la munte: „familiaˮ din pădure, frunza căpșunelui, cârligul ciobanului, crucea pascală, bradul. „Mama lucra, surorile mamei, de asemenea. Și noi, copiii, așa am învățat - unii de la alții. Și pe copiii mei i-am învățat, de la vârsta de șase ani; când au început să facă liniuțe la școală, am început și eu acasă, cu ei, să lucrez. Două școli în paralelˮ, spune, zâmbind, Maria Zinici.

Dar femeile huțule nu făceau numai ouă „scriseˮ, anevoie de încondeiat și transformate, la final, în adevărate comori, pe care ți-ar fi fost milă să le spargi. Ci și ouă mai simple, pe fond roșu, numite halunka (în limbajul huțulilor, pluralul halunki), pe care, cu chișița, picurau numai mici cercu­lețe. Acestea, de regulă, aveau și conținut și se fierbeau înainte de a se încondeia. Am regăsit o halunka și în coșul expus al Mariei Zinici, semn că tradiția nu s-a prăpădit. „Se spune că acelea-s picăturile de sânge ale Domnului Iisus Hristos. Că ele au picurat pe un coș plin cu ouă și așa s-au vopsit, cu formele acestea. La noi, la Lupcina, li se spune halunka acestor ouă și se fac numai pentru copii, fiind colorate vesel. Ei trec pe la case în prima zi de Paști, adică «merg cu halunka» și primesc așa ouă. Mama, cât am fost mică, țin minte că făcea câte 100 de ouă - 30 de ouă erau pentru oameni mari și 70 pentru copii. Erau copii mulți odată. Erau case mai puține, dar copii mulți. Acuma sunt case multe, dar tare puțini copii...ˮ, își amintește încondeietoarea.

Din Lupcina, a ajuns să locuiască la Ulma, alt sat de huțuli bucovineni, aflat aproape de granița cu Ucraina. Iar mai încoace, spre anul 2000, s-a stabilit la Rădăuți. Așa că ouăle pe care le încondeiază au o frumusețe aparte, căci înglobează moște­nirea culturală a trei locuri cu o identitate etnografică bine conturată. „Port trei locuri cu mine și din toate am preluat câte ceva și am pus pe ou. În Lupcina, culoarea galben predomina, la Izvoarele Sucevei verdele, iar la Rădăuți am învățat a folosi mult fondul negru. Ăsta e specificul locului. La Muzeul Etnografic am găsit o carte veche și de acolo am învățat multe motive din zonă.ˮ

Închipuite ca niște miniaturale „hrisoaveˮ ale vieții, ouăle închistrite ale Mariei Zinici atrag prin simplitate și acuratețe. Motive foarte vechi, de care azi încondeietoarele au cam uitat, sub inspi­rația de moment, sunt așe­zate cu delicatețe pe coajă, amintind de oameni care trăiau în rân­duiala anotimpurilor, în acord cu natura și cu legile sale, al căror trai era simplu și al căror suflet era fără de poveri: „coropiș­nițaˮ, „frunza căpșuneiˮ, „flutureleˮ, „bradulˮ, „cârligul ciobanuluiˮ, „potcoavaˮ, „cerul înstelatˮ, „unghia capreiˮ, „brâul popiiˮ, „căpăstrulˮ.

Ouă cu ceară ștearsă și cu ceară în relief

Tot în zona Bucovinei sunt vestite și încondeietoarele din satele Pal­tinu - Vatra Moldoviței - Mol­dovița. Pe ouăle lor închistrite se „întrecˮ două tehnici perfecțio­nate în timp: ouăle lucrate cu ceară ștearsă și ouăle lucrate cu ceară în relief. Foarte apreciate în târguri, acestea din urmă au un colorit vesel, iar micile bobițe de ceară în relief adaugă motivelor tradițio­nale un soi de autentică noblețe, ca în cazul unei bijuterii rafinate. Maria Hopp, de la Paltinu, încondeiază și ea de ani buni. A început cu ouăle cu ceară ștearsă, așa cum apucase de la bătrânele satului, cu linii și motive simple, tradi­ționale. „Treptat, am trecut și la ceara în relief. Sunt foarte căutate ouăle acestea. Iar motivul pe care îl folosesc cel mai mult este crucea pascală, sub diverse formeˮ, explică încondeietoarea.

În Moldova de Sus, ouăle se înroșesc

Dacă Bucovina este vestită pentru închistritul ouălor, în zona de nord a Moldovei acest meșteșug s-a cam pierdut, astfel că femeile doar înroșesc ouăle. Ritual, înro­șirea se face în Joia Mare, din Săptămâna Patimilor, pentru că în popor există credința că „ouăle roșii din Joia Mare nu se strică tot anulˮ. Tradiția este unanim întâlnită pe teritoriul județului Botoșani. Numai în localitatea Rogojești, comuna Mihăileni, pe malul Siretului, așadar în vecinătatea imediată a Bucovinei, obiceiul închistritului încă nu a dispărut. Una dintre încondeietoarele de acolo, Iuliana Celica Nistor, prezentă anul acesta și la Iași, a reușit să reînvie meșteșugul bunicilor de la Rogojești, perfecțio­nându-și continuu tehnica de lucru. Astăzi, ouăle pe care le încondeiază sunt bucuria publicului la orice târg tradițional, dar și a specialiștilor, care au răsplătit-o cu numeroase premii la festivalurile de profil.

Închistritul și înroșitul, consemnate din vechime

În 1903, în volumul său de cercetări etnografice Datinele și credințele poporului român, Elena Niculiță-Voronca descria tipurile de ouă „de Paștiˮ, dar și mește­șugul încondeierii în Bucovina și în Moldova de Sus: „Ouăle de Paști se fac scrise sau împestrite, muncite și roșii. Cele roșii se cheamă merișoare, acestea sunt de seamă. Oul roș să-l dai de pomană, se face măr pe ceea lume. Ouă muncite se numesc ouăle cari sunt scrise pe galbăn, pe alb, pe roș și a căror flori sunt de diferite colori, iar câmpul (n.r. - fondul) rămâne tot alb, sau galbăn ca întăi. Ouăle muncite se fac foarte greuˮ.