Pictura ca atingere

Miruna Budişteanu este o artistă la deplină maturitate care, de 10 ani cel puţin, îşi urmează cu consecvenţă drumul. Nu o interesează rupturile, efectele facile, ci are în vedere un proiect unic, şlefuit de la o expoziţie la alta.

I-am urmărit lucrările în timp, la început din pură curiozitate. Nefiind critic plastic şi în acelaşi timp nefiind în stare să înţeleg limbajul acestora, de multe ori extrem de sofisticat, până la punctul de-a nu fi deloc înţeles, m-am apropiat de pictura ei, deoarece, în aparenţă cel puţin, nu voia să-l solicite pe privitor. Cunoscând-o, doream să realizez şi un fel de translaţie dinspre operă spre om şi invers. Cu alte cuvinte, când ai de-a face cu cineva despre care ştii că este credincios, te întrebi în ce măsură ataşamentul său spiritual se oglindeşte verosimil şi persuasiv în opera care-l reprezintă. Evident, lucrul acesta e mai frapant în literatură. În arta plastică, traseul se urmăreşte cu ceva mai multă dificultate. Lăsându-i la o parte pe iconari sau pe pictorii religioşi expliciţi, ne interesează ce se întâmplă aşadar cu ceilalţi care, în aparenţă deplin laici şi stăpânind mijloacele artei perfect emancipate de spiritual, în realitate slujesc aceasta cu o fervoare care, în mod paradoxal, celorlalţi le lipseşte, Miruna Budişteanu face parte din categoria unor asemenea artişti rafinaţi şi inefabili. Nimic în opera ei nu cade în facilitatea explicitului. Nimic nu poate fi explicat simplu, prin denotaţii rapide. Pe de altă parte, stilul ei de-a picta îi descurajează şi pe criticii preţioşi, care din orice scot un prilej de hermeneutică. După ce am vorbit în mai multe rânduri, am înţeles că în cazul ei arta are calitatea atingerii.

Rezumând, artiştii sunt de două categorii. Cei care modelează şi cei care ating. Modelatorii sunt în primul rând bărbaţi, aceia care vor să preschimbe materia, să lucreze îndelung asupra acesteia, să trudească prin succesive nevoinţe. Sunt artiştii renascentişti, crescuţi într-un ideal al titanismului. Pe de altă parte, vin cei care ating, firi feminine, gingaşe, misterioase, lipsite de orgoliul formatorului. Atingerea lor nu intervine asupra materiei, ci mai degrabă identifică trasee nevralgice sau foste cicatrici ale unui univers pe care timpul l-a opacizat. Atingerea Mirunei Budişteanu reprezintă o asemenea operaţie executată cu deosebită delicateţe. Caligramele ei sunt un suport al nevăzutului. Figurativul pare astfel depăşit, ceea ce ni se dezvăluie fiind doar proiectul înainte de materializare, aşa cum a existat în mintea îngerilor. Poate şi icoanele înainte de-a căpăta chip au fost create prin acelaşi procedeu. Icoana arabesc, icoana nonfigurativă, icoana scriere reprezintă în lumea noastră un drum spre purificare.

Artistul, un sacerdot care manevrează valori imponderabile

În ultima ei expoziţie, deschisă la parterul hotelului Hilton, artista face dovada unei arte a atingerii, care nu are nici o legătură, aşa cum unii ar fi tentaţi să creadă, cu banalul decorativism. Este drept că lucrări ale ei pot fi înscrise într-un ambient postmodern, fără implicaţii de ordin spiritual. Dar aceasta ţine, ca să zic aşa, de facilitatea sau chiar de comoditatea percepţiei noastre. Nimic mai neadecvat aşadar decât de-a spune despre ce face artista că ar fi simplă artă abstractă, vidă de sens, în termenii englezi de specialitate "meaningless abstract painting". De fapt, aproape fiecare lucrare are nevoie de o incintă sacră pe care s-o locuiască şi pe care s-o potenţeze prin razele pe care ştie să le distribuie. Există aici şi simboluri creştine, dar aceasta nu transformă expoziţia într-un tip de pledoarie explicită. Miruna Budişteanu, cum spuneam la început, nu este artistul care să se schimbe, ea se adânceşte în sine însăşi, şlefuindu-şi proiectul pe care l-a gândit încă din tinereţe. A călătorit mult în Occident, dar a ales să trăiască în România, în contrasens cu aspiraţiile unor colegi de aceeaşi vârstă. Am convingerea că stilul ei de-a lucra ar avea succes şi în străinătate. Dar dincolo de formă, oricât de inefabilă aceasta, este duhul. Atingerea este atât de gingaşă deoarece nu vrea să tulbure alunecarea duhului pe deasupra obiectelor. Aceasta ţine de credinţă. Dacă ai un suflet sec, nu poţi să înţelegi o asemenea situaţie. Spaţiul expoziţional, desigur, este un spaţiu laic, dar are memoria incintei spirituale. Artistul este şi un sacerdot care manevrează valori imponderabile. De aici starea de graţie. Graţia nu are nici o legătură cu graţios. Graţia e har izvorât din duh. Tot de aici pleacă şi miza unor lucrări. Nu avem deci de-a face cu un frumos dezimplicat, neangajat, un frumos, cum am spus, bun doar să decoreze casele miliardarilor. Este un frumos care solicită răspundere atât dinspre cel care l-a creat, cât şi dinspre privitor. Acesta, în concluzie, nu se mai delectează, nu se desfată, nu se relaxează. Dimpotrivă, intră într-o dimensiune nevăzută, iar caligramele aparent inocente formează o reţea vie de nervuri. Tensionând întregul univers, ne angrenează în proiectul care vrea să restabilească o ordine acoperită în timp de numeroase aluviuni.

Pledoarie împotriva marii dezordini contemporane

Expoziţia din această vară a Mirunei Budişteanu pledează de fapt împotriva marii dezordini contemporane. Asemenea lucrări îl fac pe om mai bun şi mai adevărat tocmai fiindcă sunt frumoase, iar frumosul, într-o asemenea accepţie, nu mai e de capul lui, ci face parte din străvechea triadă platoniciană.

Ştiu, pot fi acuzat că am bătut câmpii. Adică m-am agăţat de un pretext ca să-mi dezvolt teoriile. Dar, întreb, ce sunt la urma urmei o carte, un tablou, chiar şi o icoană dacă nu pretexte pentru a călători în noi înşine şi mai departe de atât? Caligrame ca suport al nevăzutului, urme ale unor itinerarii fabuloase, amprente la frontiera dintre material şi imaterial, rostul lor este acela de-a reda beatitudinea omului primordial, înaintea izgonirii din Paradis.