Grupurile „Plugușorul cu felinar” de la Tătăruși, Ansamblul folcloric „Ciureana” şi copiii de la Palatul Copiilor Iași vor vesti, mâine, 21 decembrie, pe scena amfiteatrului Muzeului „Ion Creangă”
20 Dec, 2024
Povestiri stranii
Numele lui Giovanni Papini este bine cunoscut cititorilor români şi în general tuturor celor care îndrăgesc cartea. Născut în 1881, fiind deci de o seamă cu Sadoveanu ori Arghezi, a înrâurit în mod marcant cultura noastră la începutul secolului al XX-lea. G. Călinescu şi Mircea Eliade au fost atraşi de spiritul papinian în care au desluşit o autentică aplecare spre fantastic şi spre bizar. Cartea sa „Un om sfârşit” a făcut carieră, fiind tradusă în numeroase limbi, dar având o audienţă deosebită în România. Papini este reperul generaţiei de intelectuali care vor să nu-şi mai facă iluzii, dar în acelaşi timp doresc porţi deschise spre mister şi miracol. Din spaţiul occidental, doar Aldous Huxley a avut la noi în perioada interbelică o atât de mare căutare. Iată că acum apare la Humanitas un volum antologic din proza scurtă a cărturarului italian, intitulat chiar aşa, „Povestiri stranii”, în care geniul scriitorului se manifestă în toată strălucirea. Nu l-am fi semnalat dacă nu am fi considerat că această apariţie nu reprezintă o simplă traducere, ci condensează aspiraţiile unei întregi pleiade de scriitori interbelici la care nu contenim să ne raportăm. Italienistul Mihai Banciu s-a încumetat să ofere cititorului român o carte fluentă şi atrăgătoare. Surprinde actualitatea povestirilor în sensul în care nu plictisesc şi nu par ceva vetust ori desuet. Din Papini s-a desprins mai târziu Buzzati care la rândul lui a fost mult citit la noi. „Deşertul tătarilor” este de altminteri un roman de primă linie pentru cititorul român. Povestirile stranii dezvăluie un simţ remarcabil al fantasticului, a ceea ce de la Tzvetan Todorov încoace numim „breşa în real”.
Gogolian sau poesc, Papini, dintr-o simplă trăsătură de condei, mută datele realităţii pentru a ne simţi integraţi într-o altă lume. O bună parte din literatura fantastică a lui Mircea Eliade îşi află originea aici. Eliade nu ar fi Eliade fără Papini. Înrudirile sunt subtile, dar trainice. Italia nu a fost numai pământul Renaşterii antropomorfizante, ci şi teritoriul arcanelor pe care le-au adulmecat scriitori de geniu. Papini, după cum se ştie, a mai scris „Istoria lui Crist”, expresia întoarcerii sale la Biserică şi, de asemenea, cartea faimoasă „Gog”. Sfâşiat între contrarii, a trăit după război drama marginalizării, dar nu a abandonat literatura.
Povestirile stranii dintre care reţinem „O moarte mentală” şi „Oglinda care fuge” sunt chintesenţa unui spirit care a străbătut o epocă dificilă şi s-a dus să se odihnească după al doilea război, la mijlocul anilor 50. Misiunea lui în sine şi în lume se încheiase. (Dan Stanca)
