Povestiri stranii

Numele lui Giovanni Papini este bine cunoscut cititorilor români şi în general tuturor celor care îndrăgesc cartea. Născut în 1881, fiind deci de o seamă cu Sadoveanu ori Arghezi, a înrâurit în mod marcant cultura noastră la începutul secolului al XX-lea. G. Călinescu şi Mircea Eliade au fost atraşi de spiritul papinian în care au desluşit o autentică aplecare spre fantastic şi spre bizar. Cartea sa „Un om sfârşit” a făcut carieră, fiind tradusă în numeroase limbi, dar având o audienţă deosebită în România. Papini este reperul generaţiei de intelectuali care vor să nu-şi mai facă iluzii, dar în acelaşi timp doresc porţi deschise spre mister şi miracol. Din spaţiul occidental, doar Aldous Huxley a avut la noi în perioada interbelică o atât de mare căutare. Iată că acum apare la Humanitas un volum antologic din proza scurtă a cărturarului italian, intitulat chiar aşa, „Povestiri stranii”, în care geniul scriitorului se manifestă în toată strălucirea. Nu l-am fi semnalat dacă nu am fi considerat că această apariţie nu reprezintă o simplă traducere, ci condensează aspiraţiile unei întregi pleiade de scriitori interbelici la care nu contenim să ne raportăm. Italienistul Mihai Banciu s-a încumetat să ofere cititorului român o carte fluentă şi atrăgătoare. Surprinde actualitatea povestirilor în sensul în care nu plictisesc şi nu par ceva vetust ori desuet. Din Papini s-a desprins mai târziu Buzzati care la rândul lui a fost mult citit la noi. „Deşertul tătarilor” este de altminteri un roman de primă linie pentru cititorul român. Povestirile stranii dezvăluie un simţ remarcabil al fantasticului, a ceea ce de la Tzvetan Todorov încoace numim „breşa în real”. 

 

Gogolian sau poesc, Papini, dintr-o simplă trăsătură de condei, mută datele realităţii pentru a ne simţi integraţi într-o altă lume. O bună parte din literatura fantastică a lui Mircea Eliade îşi află originea aici. Eliade nu ar fi Eliade fără Papini. Înrudirile sunt subtile, dar trainice. Italia nu a fost numai pământul Renaşterii antropomorfizante, ci şi teritoriul arcanelor pe care le-au adulmecat scriitori de geniu. Papini, după cum se ştie, a mai scris „Istoria lui Crist”, expresia întoarcerii sale la Biserică şi, de asemenea, cartea faimoasă „Gog”. Sfâşiat între contrarii, a trăit după război drama marginalizării, dar nu a abandonat literatura. 

 

Povestirile stranii dintre care reţinem „O moarte mentală” şi „Oglinda care fuge” sunt chintesenţa unui spirit care a străbătut o epocă dificilă şi s-a dus să se odihnească după al doilea război, la mijlocul anilor 50. Misiunea lui în sine şi în lume se încheiase. (Dan Stanca)