„Pune-mi pe răni mâna ta!“

Dacă Părinţii Bisericii şi teologii ei au dedicat pagini nenumărate măreţului praznic al Învierii Domnului, poeţii - aceşti zefiri ai slovelor - nu puteau rămâne mai prejos, şi cu atât mai puţin cei români.

Mihai Eminescu prezintă în poezia „Înviere“ viziunea cosmică a nespusei bucurii pascale. „Un clocot lung de glasuri vui de bucurie.../ Colo-n altar se uită şi preoţi şi popor,/ Cum din mormânt răsare Christos biruitor,/ Iar inimile toate s-unesc în armonie:/ «Cântări şi laude-nălţăm/ Noi, Ţie Unuia,/ Primindu-L cu psalme şi ramuri,/ Plecaţi-vă neamuri,/ Cântând Aleluia!/ Christos a înviat din morţi/ Cu cetele sfinte/ Cu moartea pre moarte călcând-o,/ Lumina ducând-o/ Celor din morminte!».“

George Coşbuc, în poezia „La Paşti“, dă glas exploziei de bucurie şi speranţă pentru primăvara Învierii: „Prin pomi e ciripit şi cânt,/ Văzduhu-i plin de-un roşu soare/ Şi salciile-n albă floare/ E pace-n cer şi pe pământ./Răsuflul cald al primăverii/Adus-a zilele-nvierii.// Şi cât e de frumos în sat!/ Creştinii vin tăcuţi din vale/ Şi doi de se-ntâlnesc în cale/ Îşi zic: Hristos a înviat!/ Şi râde-atâta sărbătoare/ Din chipul lor cel ars de soare...“

În poezia „Hristos a înviat“, Alexandru Vlahuţă surprinde pe stăpânii lumii, înspăimântaţi: „Şi-au tremurat stăpânii lumii/ La glasul blândului Profet/ Şi-un duşman au văzut în Fiul/ Dulgherului din Nazaret!/ El n-a venit să răzvrătească// Nu vrea pieirea nimănui;/ Desculţ pe jos, colindă lumea/ Şi mulţi hulesc în urma lui“, arătând că „El orbilor le dă lumină/ Şi muţilor le dă cuvânt,/ Pe cei infirmi îi întăreşte,/ Pe morţi îi scoală din mormânt“. Poezia se încheie cu un îndemn: „Voi toţi ce-aţi plâns în întuneric/ Şi nimeni nu v-a mângâiat,/ Din lunga voastră-ngenunchere/ Sculaţi... Hristos a înviat!“

Mobilizatoare este şi poezia „Christos a înviat“ de Vasile Alecsandri, în care afirma „Christos, zeul credinţei, ieşit-a din mormânt!/ Şi-a Sa înviere/ Ne-arată că nu piere/ Dreptatea şi credinţa şi adevărul sfânt!/ Christos e viu! Ca Dânsul, o, voi ce suferiţi/ În lanţuri de robie/ Curând la viaţa vie/ Din umbra trist-a morţii veţi fi cu toţi ieşiţi!“

Octavian Goga, în poezia „E sărbătoare“ face o paralelă între Învierea Domnului şi cea a neamului românesc cel obidit: „E sărbătoare pe câmpie şi-n suflete e sărbătoare/ Învie firele de iarbă sub ploaia razelor de soare.// Sunt Paştile cele frumoase, şi-n fire zvonul lor străbate,/ Clopotniţa-şi îndoaie trudnic încheieturile uscate.// Voi toţi ce suferiţi şi plângeţi sub larga-ntindere albastră/ Veniţi, veniţi, căci va să vie curând împărăţia voastră!// Voi, cei cu fruntea de sudoare, cu genele de lacrimi ude,/ Eu cerului vă strig durerea, şi Dumnezeu din cer aude!// Aduc lumina care sparge şi sfarmă capişti de păcate,/ Zăvoarele mucigăite din temniţe întunecate!// Eu celor orbi dezleg azi taina înfricoşată de-a vedea/ Şi prăznuiesc, că-n al lor suflet învie învierea mea!“

În poezia „Noaptea Învierii“, poetul Nichifor Crainic prezintă minunea când un tâlhar, venit cu toporul să fure şi să ucidă, cade-n genunchi cerând iertare în faţa icoanei la care o bătrână infirmă se roagă şi cântă Hristos a înviat.

„E noaptea-nvierii. Tresaltă făptura;/ Tămâie e-n codrii şi smirnă-n grădini,/ Spre marea minune se-nalţă natura/ Cu ierburi şi arbori schimbaţi în lumini...// Ce caldă blândeţe, ce miere cerească/ E-n glasul bătrânei că omu-a-mpietrit?/ Se nărui braţul ce vru să lovească,/ Toporul îi cade cu zgomot icnit...// Zdrobit îngenunche şi geme: «Iertare,/ Iertare, iertare», cu grai sugrumat,/ Bătrâna-l priveşte cu-adâncă mirare,/ Iar glasul ei cântă «Christos a înviat!»“

Alt mare poet interbelic, Radu Gyr, în poezia „Săptămâna Patimilor“ afirmă: „Dă-ne iubirea Ta! Dă-ne putere/ Din clipa încleştării-nsângerate/ Să ne primim cuiele şi fierea/ Ca Tine-n marea Ta singurătate“. Tot el, în poezia „Iisus în celulă“, are într-o noapte viziunea intrării Mântuitorului în celula unde fusese întemniţat sub aberante motive acuzatorii. „Azi noapte Iisus mi-a intrat în celulă./ O, ce trist şi ce-nalt părea Christ,/ Luna venea după El, în celulă/ Şi-l făcea mai înalt şi mai trist/... S-a aşezat lângă mine pe rogojină:/ Pune-mi pe răni mâna ta!/ Pe glezne avea urme de cuie şi rugină/ Parcă purtase lanţuri cândva/ ... Unde eşti, Doamne? Am urlat la zăbrele/ Din lună venea fum de căţui.../ /M-am pipăit... şi pe mâinile mele/ Am găsit urmele cuielor Lui.“

Sensibilul Vasile Voiculescu, în poezia „Pe cruce“, arată durerea Sfintei Fecioare, a ucenicilor şi a naturii pentru crucificarea Domnului. „Iisus murea pe cruce. Sub arşiţa grozavă/ Pălea curata-I frunte ce-o sângerase spinii/ Pe stâncile Golgotei tot cerul Palestinii/ Părea că varsă lavă.// Şi chiar în clipa morţii huliră cărturarii/ Cu fierea oţeţită îl adăpau străjerii./ Râdea cu hohot gloata de spasmele durerii/ Şi-L ocărau tâlharii.../ Zdrobită, la picioare-i, zăcea plângând Maria/ Şi-adânc zbucnea durerea din inima-i de mamă./ Alături Magdalena, în lunga ei maramă,/ Ţipa văzând urgia.“

Preotul basarabean Alexe Mateevici apoteozează minunea şi lumina Sfintei Învieri în poezia „Hristos a Înviat“. „Lumini lucesc la gura mormântului deschis/ Întunecimea piere o clipă-n toată firea.../ Hristos învie!... Paznici, să fie vouă vis,/ Lumina vă orbeşte, v-a înlemnit uimirea./ Lumină din lumina cerescului cuprins/ Luceşte-acum pe chipu-I. Îl-nalţă biruinţa./ Şi, lepădând pământul, îi lasă foc nestins/Pe calea mântuirii: nădejdea şi credinţa.// Cu moartea Sa pe cruce, murind nevinovat,/ Ne-a dat El nouă pilda a marei jertfi de Sine/ Cu moartea Sa pre moarte călcând a înviat/ Spre învierea vieţii în faptele de bine...“

C. Z. Buzdugan, în poezia „Clopote de Paşti“, redă dialogul clopotelor în Sfânta zi a Învierii: „De departe-n lungi ecouri, mii de sunete de clopot/ Îşi amestec-armonia în acest feeric ropot.// «Primăvara» lung răsună prin văzduhuri, cadenţat,/ Iar ecoul blând răspunde „Adevărat a înviat!...// Şi când templele sfinţite deschid vechile lor porţi/ E-ntr-un gând întreg pământul: «„A-nviat Christos din morţi!»...“

D. Zamfirescu, în poezia „Ghetsimani“, imaginează ultima rugăciune a Mântuitorului, adresată cerescului Tată:

„«Părinte, tu ce toate cele/ Le duci pe dreapta lor cărare,/ Ce cârmuieşti prin haos stele,/ Talazuri pe pustiu de mare...// Părinte, Tu ce-ai pus în mine/ Senin din sfânta Ta fiinţă,/ Măreşte-mi sufletul spre bine,/ Puterile spre suferinţă.»/ Şi cade pe genunchi. Eteric/ Sclipeşte luna peste dealuri/ Lăsându-I chipu-n întuneric,/ Iar gândul sus, în idealuri.“

Vasile Militaru, în poezia „Hristos a înviat“, explică necesitatea îndepărtării zgurei păcatului prin spovedanie pentru apropierea de Domnul Cel înviat. „Simţi tu topită-n suflet vechea ură/ Mai vrei pierzania celui plin de har?/ Ţi-ai pus zăvor pe bârfitoarea gură?/ Iubirea pentru semeni o simţi jar?// O, dac-aceste legi, de-a pururi sfinte/ În aur, măcar azi, te-au îmbrăcat/ Cu Serafimii-n suflet, imn fierbinte/ Ai drept să cânţi «Hristos a înviat!»“

D. Bolintineanu, în „Iisus pe cruce“, uneşte suferinţa cu iubirea. Panait Cerna, în poezia „Trei zburătoare“, prezintă rotirea păsărilor care veghează ultimele clipe din viaţa pământească a Domnului pe cruce. Maria Cunţan, în poezia „Ouă roşii“, prezintă evlavioasă simbolul eternizării vieţii prin suferinţa însângerată a Domnului Iisus.

Spaţiul nu ne mai permite decât să amintim şi pe alţi poeţi români care au imortalizat în versuri minunea Învierii ca Tudor Arghezi, I. Pillat, A. Manciu, M. Codreanu, R. Niger, M. Popescu. I. I. Onu, E. Zegreanu, Pan M. Vizirescu, Ovidiu Papadima, Ion Siugariu, Mircea Streinu şi mulţi alţii. Ca şi poeţii clasici, ei şi-au muiat pana în azurul Harului pentru a transpune-n versuri incredibila minune a Învierii Mântuitorului Iisus Hristos.