Sfântul Munte văzut de Dan C. Mihăilescu

Unul din evenimentele Târgului de carte Gaudeamus l-a constituit lansarea volumului criticului şi istoricului literar Dan C. Mihăilescu "Oare chiar m-am întors de la Athos?", apărut la Humanitas. Lansarea s-a bucurat de o mare audienţă şi cartea a fost prezentată de Horia Roman Patapievici.

Însuşi titlul este derutant. Cum adică nu s-a întors? Poate nici nu a plecat. Dar în finalul cărţii căpătăm răspunsurile aşteptate. De fapt, îndoielile care au însoţit plecarea s-au convertit pe urmă în neputinţa unei desprinderi după cele zece zile de tatonări athonite. Ceea ce nici nu era, de altminteri, de dorit. Revenit acasă, el îşi dă seama că nu mai e omul dinainte, că a început să vadă ce e în jur cu ochii pelerinului şi că, evident, o să revină la Athos. În 2009, Costion Nicolescu a scris şi el un jurnal al călătoriei la Sfântul Munte, pe care Dan C. îl citează cu admiraţie şi sârg. Într-un fel vrea să ne lase să înţelegem că experienţa lui nu se compară nici pe departe cu ceea ce a trăit Costion. Dar aici e vorba de tipologii diferite. Costion Nicolescu s-a dus la Athos avizat, ca şi cum a fi fost acolo dintotdeauna. Nu acelaşi este cazul lui Dan C. Mihăilescu. De aici ezitările lui, stuporile, chiar neîncrederea. Dar el este sincer şi nu vrea să se prefacă. Nici nu am fi avut nevoie de o poză pioasă, exact ce nu l-ar fi prins pe el deloc. Dar locul evlaviei constante este luat de o uimire ghiduşă. Dan C., pelerinul surprinzător, se miră aproape tot timpul de ce vede. Se miră de ce se întâmplă cu el însuşi. El, un hedonist, un răsfăţat, care în deplasări era cazat numai la hoteluri de patru şi cinci stele şi savura breakfastul suedez, iată-l într-o altă ipostază, într-un regim de viaţă auster, într-un dormitor comun, într-un loc unde carne se mănâncă rar, unde nici nu ai oglindă ca să te bărbiereşti şi în acelaşi timp eşti urmărit de privirile sever senine ale călugărilor bătrâni, cărora le repugnă... fiţele. Mai mult de atât, tu, care nu ai stat toată viaţa la slujbe religioase mai mult de 15 ore, cum singur mărturiseşti, ajungi în sejurul acesta să faci peste 40 de ore, şi în picioare, şi la ore imposibile când e somnul mai dulce. Astfel îţi aduci aminte că în tinereţe - aceasta nu am ştiut până acum despre el - ai oscilat între filologie şi teologie, aceasta pentru că te aflai sub influenţa puternică a lui Ioan Alexandru şi citiseşi enorm de multă spiritualitate, dar ai ales prima, deoarece între extazul anumitor trăiri şi o viaţă domoală a preotului de mir, ca să nu mai vorbim de rigorile mănăstireşti, distanţa e tare lungă. Cu toate acestea, contactul cu Sfântul Munte a fost fertil. Nu e vorba aici de vreo convertire - la vârsta noastră aşa ceva nu prea se mai întâmplă -, ci de modularea unui orizont de viaţă care, neprimind asemenea provocări, riscă să se osifice.

Un câştig uriaş

Pelerinajul lui Dan C. a fost prilejuit de artiştii din grupul Prolog, Paştina, Flondor, Mihai Sârbulescu, toţi oameni minunaţi pe care Athosul nu-i surprinde, fiindcă şi ei se simt aici ca acasă. De aceea, eu îmi pun următoarea întrebare: într-un loc ca acesta, impregnat de istorie şi duhovnicie, e normal să te simţi firesc sau, dimpotrivă, trebuie să păstrezi tot timpul o emoţie, fie şi învecinată oarecum cu suflarea rece a scepticismului? Este o întrebare la care nu-mi îngădui să dau nici un răspuns. Dan C. Mihăilescu îşi trădează emoţia la fiecare pas. Însemnările sale nu sunt scrise "doar" bine, ci poartă fiorul omului cinstit şi de bun-simţ, pentru care o asemenea descindere într-un loc unde probabil nici nu se gândea în urmă cu vreo 20 de ani că va ajunge îi ridică serioase probleme, în sensul în care se întreabă dacă nu cumva firea sa, nu tocmai dedată la cele sfinte, nu ar profana chiar locul? Acest gen de reticenţă este de o mie de ori preferabil unei admiraţii neţărmurite, dilatate, cu iz emfatic.

Se spune că omul sfinţeşte locul, dar şi locul îl modelează şi-l şlefuieşte pe om. Aceasta, dacă omul este pregătit pentru o anumită călătorie. Dan C. Mihăilescu - am deplina convingere - a fost dinainte chemat spre acest pelerinaj. Structura lui conservatoare, mai devreme sau mai târziu, trebuia să fie pusă în faţa unei asemenea încercări şi întâlniri. Nu vreau să dau nume, Doamne fereşte, dar îmi închipui ce ar însemna o asemenea deplasare în cazul altor cărturari de-ai noştri. Ce ar mai strâmba ei din nas la fiecare pas! Ce ar mai dispreţui ortodoxia care ne ţine în înapoiere, cum ar face repede stânga împrejur şi s-ar întoarce în civilizaţie etc. etc... Dar mă opresc aici. Poziţia lui Dan C. Mihăilescu, aşa cum ne-o mărturiseşte cartea, nu este una construită, făcută, preparată.

Asistăm la ciocnirea dintre un bagaj formidabil de cultură şi universul supracultural al credinţei, în faţa căruia cultura, totuşi, nu se mai ţine ţeapănă. N-o să întâlnim nici un loc din carte în care autorul ar face dovada unei patetici predări, dar, cum am spus, după un asemenea pelerinaj, el se redescoperă. Asta-i cel mai important. Şi cum se încheie cartea? Cu o rugăciune din Teofan Zăvorâtul. Călătoria la Athos a deschis sufletul său spre bucurii şi emoţii până acum ignorate. Câştigul este uriaş. Câţi nu am dori, Dumnezeule, să ne trezim într-o bună dimineaţă şi să vedem toate altfel, să ne scuturăm de lehamitea cotidiană, să păşim în noua zi fără nici un gând urât! Dan C. Mihăilescu face parte din categoria oamenilor al căror suflet, în ciuda supărărilor, nu s-a întunecat. Nici nu s-a acrit sau otrăvit. De aceea pelerinajul a venit în întâmpinarea a ce el deja era, ce încă neglija şi care, desigur, poate acum spori. Liturghiile unificatoare, între cer şi pământ, împreună cu zburătăceala fermecătoare a rândunelelor ne aduc tuturor aminte de o lume de basm.