Solidaritate şi colegialitate

În al doilea "mandat" al perioadei sale eseistice, după ce publică "Mitul lui Sisif", al permanentei singurătăţi a omului care se confruntă cu absurdul, Albert Camus găseşte o alternativă la divorţul dintre om şi universul în care trăieşte. Ea se numeşte "Omul revoltat", a cărui trăsătură e trăirea în solidaritate. Să încetăm să fim solitari prin a deveni solidari, e vorba în ultimă instanţă de modificarea unei singure litere, explică Albert Camus, iată singura noastră salvare dacă vrem să surmontăm absurdul.

Şi cine e omul revoltat? El nu este, nicidecum, reversul celui smerit, deşi, e drept s-o spunem, o admite Camus însuşi, atitudinea lui îşi are rădăcinile în cea a vechilor greci, pasionali şi nestăpâniţi în relaţia cu nedreptăţile zeilor vizavi de fiinţele umane. Dacă oamenii au parte de pedepse cumplite, atunci tot ei, oamenii, au partea lor de revoltă. Celebrele "Legende ale Olimpului" ne pun în faţă destule episoade în care oamenii declară război zeilor reclamându-şi drepturile.

În eseul "Omul revoltat", Camus pleacă de la un exemplu, acela al sclavului. Câtă vreme acceptă supunerea, sclavul trăieşte într-un nedemn anonimat, vecin cu absurdul. Ieşirea din anonimat şi afirmarea demnităţii lui devin posibile numai atunci când se revoltă, când are puterea să spună "nu", strigându-şi condiţia în numele tuturor celor fără nume. Simbolic, numai astfel insul devorat de absurd, de moartea spirituală a celorlalţi, de indiferenţa lumii transcende condiţia singurătăţii sale sociale şi devine solidar, reprezentant al unui ideal colectiv.

Individualismul, maladia secolului

Care va să zică, nobelizatul anului 1957, Albert Camus, avea de pe atunci intuiţia individualismului spre care se îndreaptă modernitatea şi căuta soluţii pentru ieşirea din această maladie a secolului, cum denumea el cam tot ce făcea parte din paradigma absurdului.

Dar individualismul insului contemporan n-ar fi aşa dificil de suportat, dacă acesta ar sta liniştit la casa lui şi s-ar ocupa, să zicem, de scris. Ar fi doar un caz (de) izolat. Problemele încep atunci când individualistul iese în lume. Profilul lui e tragic, aura, inexistentă. Nu zâmbeşte decât în sine, vibrând doar la satisfacţiile personale, puţin îi pasă de colectivitate, de colegialitate în ultimă instanţă, pentru că, se înţelege, societatea actuală ne dă prilejul ca numai la locul de muncă să identificăm profilul social al celuilalt.

Să ne imaginăm aşadar cum funcţionează astăzi solidaritatea, alternativa la moartea spirituală pe care o propunea Camus, numind-o colegialitate la locul de muncă, unde mai multe persoane sunt nevoite să convieţuiască ore bune din viaţă, în vederea unui scop comun.

Ei bine, iată cum colegialitatea la locul de muncă, o formă aşadar a solidarităţii, tinde să se mărginească doar la o cunoaştere superficială a celuilalt. Insul nu mai e receptat de ceilalţi în întreaga sa relaţionare cu mediul din care provine, în care trăieşte, din perspectiva experienţei personale, care va să zică, a gradului de înţelepciune la care a ajuns (indiferent de etate, de vreme ce experienţele de viaţă sunt nule), ci e judecat exclusiv în peisajul limitat al locului de muncă, unde importante sunt decorurile, nu sfinţirea locului şi chiar dacă locul e câteodată sfinţit de om, în integralitatea lui de om. Cu coordonatele sale primite, genetic, prin naştere, şi spiritual, prin botez.

Colegialitatea, cunoaşterea profundă a celuilalt

Aşadar, dacă omul e înaintat în vârstă, atunci e zaharisit, în loc să fie ascultat, aşa cum vechii greci îşi ascultau înţelepţii ori conform zicalei "Dacă n-ai un bătrân, să-ţi cumperi". Dacă are probleme familiale, atunci devine ineficient. Dacă e tânăr, e neexperimentat. Dacă e bolnav, e de neacceptat. Dacă e boem, are ifose. Dacă e încet, încurcă. Dacă e inteligent, prea descurcă. Dacă e sensibil, e prost. Dacă n-are bani, n-are putere.

Pe dos, competenţele într-un astfel de mediu de lucru sunt echivalente ale nonvalorilor profesionale. E la mare căutare mediocritatea (sclavului, nu-i aşa), ascultarea, dar fără discernământul personal dintre bine şi rău, lipsa de profesionalism, care e vânat şi vândut la schimb pentru confortul personal (să ne imaginăm câţi nu-şi fac astăzi munca neprofesionist, în cele din urmă fără plăcere, pentru a scurta programul de lucru).

Insul automat, blocat în absurd, în divorţul dintre el şi univers, pentru că nu are forţa să mai spună "nu" unei activităţi pe care o face din rutină, e singurul individ acceptat de mai mult sau mai puţin partenerii de viaţă socială, cărora le oferă, la rândul lui, confortul de a li se dezvălui tot atât de inert şi inofensiv precum o mobilă. Fără suflet, fără curajul de trăi. Golit, blazat, smuls din umanitate şi confiscat de sistemul iluzoriu al aparenţelor. "Eşti o rotiţă dintr-un sistem", relata vesel o mai veche reclamă pentru o băutură răcoritoare. Nimic nou sub soare. Numai că soarele acesta sub care vibrăm cu toţii nu urcă pe cer doar duminica, la Liturghie, unde pare că ne străduim să recuperăm tot ce am omis să aflăm despre cel de lângă noi. Soarele acesta răsare zilnic şi, posibil ca, în lipsa solidarităţii, a unei reale colegialităţi, a umanităţii în ultimă instanţă, să nu-şi mai dorească să ni se-arate.

Moartea unui funcţionar zelos

În nuvela "Moartea unui slujbaş", Cehov relatează viaţa unui funcţionar "neobişnuit de conştiincios", pe nume Ivan Dmitrici Cerveakov (în traducerea în limba română "Cerveakov" înseamnă "vierme"), care, în timpul unui spectacol, strănută fără să vrea în ceafa ministrului comunicaţiilor. Îşi cere scuze, iar scuzele îi sunt acceptate. Doar că îl suspectează pe superiorul său de ipocrizie şi îşi mai cere o dată scuze. Ministrul devine irascibil şi îi taie vorba, iar Cerveakov se gândeşte că omul îl evită. Analizează fiecare cuvânt al consilierului de stat, până ajunge la concluzia că acesta e un încrezut. Nu priveşte deloc de pe poziţia superiorului său, pe care îl percepe asemenea sieşi, adică fără percepţia celuilalt, în integralitatea lui. Dintr-un coleg îl transformă pe celălalt în duşman, judecându-l doar după funcţie, nu şi după reacţiile sale umane. Solidaritatea cu colegul său în analiza unei situaţii banale îi lipseşte cu desăvârşire. Acasă, şi ea temătoare că soţul îşi va pierde slujba, soţia îl sfătuieşte pe Cerveakov să-şi mai ceară o dată scuze. În loc să-şi vadă de slujba sa, ori să-i mărturisească mai înaltului său cu adevărat ce crede, căci poate ar fi aflat astfel că se înşală, personajul îşi cere din nou iertare. Ministrul e, pe bună dreptate, scos de sărite şi îl dă literalmente pe funcţionar afară din încăpere. "Leşinat de spaima" de a-şi pierde serviciul, Cerveakov se întoarce acasă şi moare, regăsindu-se în singura conştiinţă la care îşi raportase până atunci existenţa, aceea de automat fără însuşiri de om.