Tarkovski: calea teandrică a ecranului

Pe 4 aprilie, Andrei Tarkovski ar fi împlinit 79 de ani. Doar 54 a apucat să-i petreacă pe acest pământ. O viaţă artistică alcătuită din şapte mari filme, şapte cuvinte-reper ale unui unic mesaj, care continuă să lumineze destinele şi să lămurească modul de a fi în lume al mai multor generaţii, care a pus temelia unui nou mod, teandric, de a face cinema.

Înaintemergător al cinematografului ca artă iconică mărturisitoare, cel mai important regizor al Rusiei şi unul dintre coloşii filmului mondial, este iniţiatorul unei gândiri despre artă, în centrul căreia se află taina (în sensul blagian al "corolei de minuni") şi al cărei scop este regăsirea imaginii pneumatofore, restaurată întru Dumnezeu, a omului şi a întregii Creaţii, pentru recuperarea, prin cinema, a Împărăţiei cereşti pe pământ.

Artizan al Paradisului filmic, Andrei Tarkovski se înscrie şi în seria gânditorilor religioşi din spaţiul laic al artei, pe care îl înnobilează la rangul slujirii eclesiale în sensul larg al cuvântului.

Şi cum mesajul artei sale se citeşte cel mai bine din perspectiva ultimului film, ne vom referi la acesta, spre a desluşi cât mai limpede tâlcurile testamentare ale geniului său.

O soluţie ascetică: Paradisul terestru, jertfă pentru cel ceresc

Această sintagmă, ce rezumă tâlcul filmului "Sacrificiul", conţine însăşi perspectiva evanghelică a mântuirii: "Cine ţine la sufletul lui îl va pierde, iar cine-şi pierde sufletul lui pentru Mine îl va găsi" (Mt. 10, 39) sau: "Ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde?" (Mt. 16, 26).

Căutând înţelepciunea, dramaturgul Alexander, protagonistul filmului "Sacrificiul", fuge de "lumea aceasta" şi de gloria profesională şi se retrage pe o insulă, unde îşi face împărăţie de sine stătătoare din propria casă şi familie. Totuşi, conştiinţa îi şopteşte versul doririi nelumeşti a Călăuzei: "Nu este de ajuns!" Nu te poţi mântui "de sine stătător", căutând doar la ale tale, chiar dacă ai dobândit toate virtuţile - sugerează, evanghelic, Tarkovski -, esenţial este a trăi pentru ceilalţi, "a sluji". Confruntat cu un cataclism planetar, Alexander Îi oferă în jertfă lui Dumnezeu casa şi toată familia sa, întregul său Paradis terestru, pentru răscumpărarea umanităţii. Validată, la rândul ei, de un act de iubire "magică", adică tot de o dăruire de sine, jertfa lui Alexander înduplecă bunăvoinţa divină, umanitatea este salvată, iar Alexander suportă consecinţele imediate ale gestului său: exilul într-un azil de psihiatrie. În final, micul Tommy, fiul lui Alexander, udă pe insula mântuită un firav "pom al vieţii". Doar iubirea şi jertfa tatălui, conlucrate cu ascultarea răbdătoare a fiului, biruind monahiceşte absurdul de a uda un trunchi mort (pilda e preluată de Tarkovski din "Limonariu"), fac ca pomul vieţii să învieze.

Mai importantă decât clădirea unui paradis vremelnic, mai importantă decât tihna terestră este cultivarea paradisului lăuntric: trăirea agapică pentru aproapele, dăruirea de sine şi jertfa. Prin Cruce, Hristos ne-a deschis calea spre Rai; pentru a-L urma în Împărăţie, trebuie să-L urmăm şi în jertfă. Puţini cineaşti au avut curajul să scruteze Calea Regală până la capăt!

Făcând uz de o "apologetică" mai directă, mai grăbite în afirmarea tezei moral-eshatologice, dar şi mai "obosite" din punctul de vedere al capacităţii evocatoare a metaforei, filmele din exil ale lui Tarkovski eludează luxurianţa vizuală a Paradisului (prezentă mai ales în "Oglinda" şi "Călăuza"), evocându-l discret (firavul "pom al vieţii" din "Sacrificiul") sau chiar a-stenic ("casa-suflet" a bisericii ruinate din "Nostalghia").

Pentru Tarkovski cel din exil, problema actuală a omului nu mai este de a investiga morfologia Edenului şi tehnicile de imersiune, oricât de seducătoare, în lumi paralele, ci de a-şi revizui conduita spirituală şi etică. Este mai greu, mai anost şi mai puţin cinematografic decât "a îndrepta ocheane gnostice spre Paradis", dar mai realist. "Sacrificiul", această opera ultima, invită mai mult la o meditaţie serioasă asupra morţii, la revizuirea sistemului de valori decât la reverie şi contemplaţie.

Morfologia Edenului şi a îngerilor săi este problema lui Dumnezeu şi chiar arta poate să o lase, deocamdată, în seama Lui. Problema actuală a omului este, mai mult ca oricând, întoarcerea gândirii spre Dumnezeu, regăsirea Altarului, pocăinţa şi reînvăţarea închinării; aceasta trebuie să fie şi tema arzătoare a artei - profetizează dureros creaţiile finale ale lui Andrei Tarkovski.