Terapia romanului istoric

Romanul istoric, spre deosebire de alte vremuri, şi-a pierdut audienţa. Câţi cititori mai sunt atraşi de un asemenea gen? Foarte puţini. Prin recuperarea documentelor, opera de ficţiune care propune reconstituirea unei epoci a căzut în desuetudine. De ce ai nevoie de o realitate literaturizată când poţi cunoaşte aceeaşi realitate din surse de prima mână?

Nu ştiu dacă în programa şcolară mai figurează un roman ca "Fraţii Jderi". Sper totuşi să mai fie, pentru a salva o continuitate în ce priveşte învăţământul umanist. Pe vremea mea romanul lui Sadoveanu stătea la loc de cinste şi nu erai elev silitor dacă nu-ţi consumai două săptămâni din viaţă ca să citeşti din scoarţă în scoarţă tomul voluminos. Evident, la ora aceasta, romanul "Fraţii Jderi" este ultima lectură care să-l mai tenteze pe adolescent. Dar într-o discuţie de la TV Cultural între Dan C. Mihăilescu şi Daniel Cristea Enache, primul spunea cu satisfacţie că, din câte ştie el, tinerii se întorc acum spre cărţile mari, liniştite, domoale, cum ar fi de exemplu "Război şi Pace". Nu mi-a venit să cred. Oare aşa să fie? Poate cei care citesc acum asemenea romane sunt doar excepţiile fericite. Dar ideea criticului literar bătea în altă parte. Nu atât lectura propriu-zisă contează prin parcurgerea stoică a sutelor de pagini, cât virtuţile terapeutice. Pentru cel care citeşte roman istoric, timpul curge mult mai omenos. Avem astfel un timp care nu ne mai fărâmiţează şi nu ne mai pulverizează în centrifuga sa, ci îşi relevă, dacă pot să mă exprim astfel, o calitate liturgică. Cititorul de romane istorice încetează să mai fie obsedat de sine, de epoca sa, de toate şocurile pe care le primeşte zilnic. Dimpotrivă, el iese din timpul contemporan şi intră într-un ritm terapeutic. Aceasta este semnificaţia de bază a relaţiei dintre sufletul omului şi romanele de o asemenea anvergură. În aceeaşi discuţie, cei doi critici scoteau în evidenţă dimensiunea orizontală a epicului. Naraţiunile lente, răbdătoare, bazate pe acumularea de fapte şi amănunte, ajung să ne modeleze. Nu mai trăim gâfâind, ci respirăm omeneşte. Palpitaţiile dispar pentru omul care împreună cu romanul pe care-l citeşte se ţese într-o mare şi binefăcătoare poveste. Aceasta este terapia romanului istoric. Intri într-o epocă istorică nu doar cu mintea şi cu sufletul, ci cu tot ceea ce eşti. Are loc chiar o întoarcere în timp, ceea ce fizic este imposibil, dar prin intermediul unei cărţi bune chiar poate să aibă loc.

Calm şi aşezare

De cealaltă parte este însă verticala ca o tragere în ţeapă. Genul liric spre deosebire de cel epic presupune sfâşieri, sfârtecări, ţipete, dar şi extazuri. Romanul modern, din păcate, se lasă tot mai mult contaminat de liric, ceea ce din punct de vedere strict estetic reprezintă de bună seamă un câştig, dar din celălalt punct de vedere, în care nu atât valoarea operei contează, cât capacitatea ei de a-l lecui pe cititor reprezintă o pierdere. Evident, problema poate fi pusă şi invers, dar nu speculaţiile au importanţă. Romanul istoric poate fi o şansă terapeutică pentru omul contemporan, care nu numai că a uitat să citească, dar citeşte şi lucruri care mai degrabă îl duc la disperare decât îl liniştesc. "Fraţii Jderi" ca şi "Război şi Pace" acum, în apropierea Crăciunului, ne pot desfăta aşa cum o literatură de factură kafkiană, dacă nu chiar opera lui Kafka însuşi, nu ar reuşi. Scriu aceste rânduri cu o anumită tristeţe, deoarece eu niciodată nu aş fi în stare să fac roman istoric în sensul clasic al cuvântului. Elogiez de fapt ceea ce eu nu pot fi. Dar din discuţiile pe care le-am purtat de-a lungul timpului cu autori, critici literari şi profesori de literatură am desluşit în vocea lor o undă de regret faţă de faptul că nu mai avem acum organ pentru romanul istoric, bazat pe reconstituiri fidele, amănunţite, pe o artă savantă a detaliului şi a nuanţei, pe răbdare, ceea ce e până la urmă ca un înot împotriva curentului, când toată lumea de astăzi se caracterizează prin nerăbdare, viteză, excitaţii fizice şi intelectuale. Romancierul de o asemenea factură este astfel în litere corespondentul monahului din lumea duhovnicească. Figura lui Tolstoi sau a lui Sadoveanu impresionează prin calm şi aşezare. Sunt şi la ei frământări, umbre, spasme, dar mai presus de zbuciumul psihologic se impune calitatea omului care se află, cum banal se spune, deasupra vremurilor. Nu "omul din subterană", formulă folosită până la exasperare datorită dragostei noastre neţărmurite, dar şi maladive faţă de Dostoievski, ci omul care a reuşit să se domine şi astfel să aducă atât gheizerul, cât şi cascada timpului - formule de extracţie blagiană - în propria inimă. Ceea ce urmează este, desigur, o chestiune strict dependentă de talent. Dar înainte de talent avem nevoie de o asemenea aşezare şi liniştire. Ne lăsăm seduşi de autori teribili, dacă nu chiar teribilişti, dar nu înţelegem că ei reprezintă o mare ispită. "La beaute du diable" nu e vorbă în vânt. Dimpotrivă. Principiul luciferic al pulverizării lumilor poate oferi un spectacol magnific, dar şi o mare înstrăinare. Înainte de Crăciun, se cuvine să ne revizuim opţiunile estetice. Altfel spus, să ne educăm gustul.