„Trăiesc pentru a picta. Mâna îmi ascultă sufletul“

Galeria "Veroniki Art" găzduieşte zilele acestea expoziţia de pictură a Emiliei Marinescu - "Caleidoscop veneţian", care se va încheia pe 17 martie. Tânăra artistă, formată la clasa profesorilor Horea Paştina, Vladimir Zamfirescu, Mihai Sârbulescu şi Gheorghe Roşu, mărturiseşte că îi este recunoscătoare lui Dumnezeu pentru bucuria pe care o simte zi de zi din pictura sa.

Ce anume aţi păstrat de la artiştii care v-au format, Horea Paştina, Vladimir Zamfirescu, Mihai Sârbulescu şi Gheorghe Roşu?

Pentru un artist, formarea plastică este absolut necesară. Gheorghe Roşu a fost primul meu pedagog. În mare parte îi datorez ceea ce sunt azi pentru că a crezut cu tărie în mine.

Mai târziu, în facultate, am avut prilejul să ajung la clasa maeştrilor Horea Paştina şi Mihai Sârbulescu. Atunci am învăţat să privesc, să caut şi să studiez necontenit. Ucenicia mea s-a conturat în atelierul lui Horea Paştina. El ne trimitea să studiem în muzee lucrările marilor maeştri. De la Vladimir Zamfirescu am învăţat lumea culorii. Iar comunicarea noastră ucenic - maestru avea să se transforme într-un adevărat dialog artistic.

Horea Paştina, Mihai Sârbulescu… ce aţi luat de la grupul "Prolog"? (Parcă se simte puţin influenţa grupului în lucrările "Grădina Papadopoli" şi "Primăvară, în parcul castelului".)

Desigur că fiecare maestru a avut o contribuţie majoră la formarea personalităţii mele artistice. Ei nu au căutat să devin o continuatoare a lor, ci doar m-au sprijinit să-mi găsesc propriul drum. Nu mi-am propus să mă las influenţată de grupul "Prolog" sau de stilul vreunui artist, în mod conştient. Filtrez imaginea prin mine. Simt, admir, învăţ şi caut.

"Fiecare tablou al meu este o fereastră către cer"

De unde ideea măştilor? Numai Veneţia v-a fost inspiraţia sau aveaţi de mult această tematică în proiect?

Ideea măştilor o am de la sfârşitul facultăţii. M-ar fi tentat ca temă de licenţă. M-a fascinat mereu misterul măştii, peisajul deosebit şi tradiţia Carnavalului de la Veneţia. Acesta dă naştere unor sentimente incredibile pe care le explorezi involuntar.

Odată ajuns acolo, îţi doreşti să te costumezi şi să te reîntorci în timp, vegheat de ochiul admirativ al pictorilor sau fotografilor autohtoni. Totul este un spectacol al străzii, al oraşului în sărbătoare, o bucurie a imaginii. Ca şi pentru marele pictor Corneliu Baba, frumuseţea oraşului rămâne totuşi un mister: "N-am distins încă dacă Veneţia s-a ridicat din valuri şi s-a clădit ieşind din ape, ori dacă apele sunt cele care au îmbrăţişat-o pe ea, urmând să o acopere şi să ne facă s-o uităm".

Am observat multe peisaje, naturi statice, dar şi două lucrări care duc spre suprarealismul lui De Chirico, mă refer la "Cină la castel" şi "Somn-Interferenţă". Intenţionaţi ca pe viitor să părăsiţi figurativismul în favoarea unui suprarealism?

Figurativul tablourilor mele este asumat. Totuşi, nu caut să fiu recunoscută după un stil anume. Acesta se descoperă în timp, după mulţi ani de muncă. Acum doar pictez. Desigur că îmi plac şi suprarealiştii, şi cubiştii, şi fauviştii, şi impresioniştii etc. Şi sunt conştientă că în anumite lucrări se întâlnesc unele influenţe, însă prezenţa lor se datorează inspiraţiei de moment - şi aici mă refer la momentul creaţiei, ce nu poate fi descris în cuvinte. E o stare imposibil de explicat. Mâna îmi ascultă doar sufletul… Uneori rezultatul final mă surprinde şi pe mine. Este un melanj între ceea ce-mi propun, ce schiţez şi ce simt atunci când pictez. Cu siguranţă că în timp veţi decodifica o particularitate a tuşei mele. O definiţie.

Am observat multe lucrări în care apar biserici. Cum v-aţi apropiat de acest subiect?

Acest subiect îmi este foarte drag, mai ales că în timpul facultăţii făceam multe schiţe în care apăreau biserici. De la maestrul meu, Horea Paştina, am învăţat lecţia picturii, a Luminii şi a căii drepte. De la maestrul Zamfirescu, religiozitatea picturii. Chiar dacă nu pictez icoane, fiecare tablou al meu este o fereastră către cer, un mijloc de a-l regăsi pe Dumnezeu. Din păcate, comprimarea timpului şi viteza secolului în care trăim determină anumiţi artişti să recurgă la superficialitate. Unii aleargă după satisfacţiile pecuniare şi după dorinţa de consacrare imediată. Eu trăiesc pentru a picta şi îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru bucuria pe care o simt zi de zi.

Universul Emiliei Marinescu

Tânăra artistă simte bucurie interioară atunci când pictează un peisaj. Ritmul culorilor creează frumuseţea desăvârşită a graţiei formelor (în "Seară de vis în lagună" sau în "Grădina Papadopoli"). Siluetele arhitecturale întâlnite în mare parte din opera artistei sunt biserici sau cupolele acestora ("Bazilica San Antonio din Padova", "Cupolă la San Marco"). Peisajele italiene sunt asemeni unor privelişti în lucrări ca "Transparenţe la Burano" sau "Înserare la Veneţia".

Exuberanţa culorii din aceste pânze aminteşte de efervescenţa peisajului interbelic din pictura românească. În "Cină la castel" ni se descoperă ceva asemănări cu suprarealismul lui Max Ernst, la care tânăra pictoriţă a ajuns neintenţionat.

Universul Emiliei Marinescu este alcătuit din fragmente veneţiene. Surprinse în timpul renumitului carnaval sau în afara lui, aceste frânturi formează diferitele faţete ale caleidoscopului expoziţional pe care artista le compune şi recompune. Preferă masca, pe care o redă în diferite ipostaze: de la frumuseţea legendară a marchizelor (din lucrările "Modelul" şi "Evantaiul") la misterioasa lume din "Magician la San Marco"; de la duplicitatea umană din tabloul "Întâlnire solară" la penibilul unei false iubiri din "Arlechin îndrăgostit". Tărâmul veneţian o fascinează şi aproape fiecare tablou este un motiv şi-o bucurie neţărmuită de reîntoarcere la enigma perioadei medievale. Pe tot parcursul expoziţional, Emilia Marinescu conturează şi alte tipuri de măşti, acelea înţesate de exuberanţa culorii şi bucuria luminii ("Graţie vegetală") şi cele în care predomină negrul, parcă veritabile măşti funerare ("Împreună la Veneţia"). Referinţele culturale sunt şi ele prezente în arta tinerei pictoriţe, de la ilustrarea clasică a unor naturi statice, care amintesc de arta secolului al XVII-lea (în "Pocal" şi "Natură static cu samovar, interpretare după C. Heda"), la masca teatrală (din "Scenografie" şi "Zbor colorat").