Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Cultură Treptele credinței

Treptele credinței

Galerie foto (6) Galerie foto (6) Cultură
Un articol de: Horia Dumitru Ionescu - 01 Noi, 2020

Credința în Dumnezeu, ca fenomen religios, ­presupune un act de cunoaștere, urmat de inițiere și apoi de adâncire în credința adevărată, cu adevărat mântuitoare. Dumnezeu a sădit în noi o dorință de a cunoaște și de a înțelege. Tot El, în iubirea Sa infinită pentru noi, ne-a lăsat libertatea de a ne folosi de această energie fundamentală după cum alegem liberi să o facem. Depinde de noi să vrem să ne apropiem de Dumnezeu și să ne folosim bine de ­puterea darurilor divine.

Înțelegem imediat că nu există, în această binecuvântată strădanie și stăruință către mântuire, o singură cale sau o singură metodă prin care să ne apropiem de ceea ce ar trebui să fie singurul nostru ideal de viață: credința curată și adevărată ca formă inefabilă de dialog cu Divinitatea.

Cartea părintelui Ioan Dumitru Popoiu, consilier cultural al ­Mitropoliei Germaniei, Europei Centrale și de Nord, se înscrie în preocuparea constantă de a analiza teologic fenomenul religios. Lucrarea se numește „Nebuni pentru Krishna și nebuni pentru Hristos. O fenomenologie a formelor de devoțiune extremă” și a apărut la Editura „Doxologia” de la Iași în anul 2020. Cartea se bucură de un excepțional „Cuvânt de întâmpinare” datorat Înaltpreasfințitului Părinte Mitropolit Serafim și este o dezvoltare a tezei de doctorat pe care părintele Popoiu a susținut-o cu Remus Rus, reputatul profesor bucureștean de istorie a religiilor, cunoscut și apreciat pentru întreaga sa activitate profesorală și ­publicistică. Editura „Doxologia” a Mitropoliei Moldovei și Bucovinei ne-a obișnuit de mai mulți ani cu publicarea unor studii de teologie de o deosebită valoare științifică și de credință.

Un demers inedit

Cartea părintelui Popoiu se ­înscrie în această tradiție excep­țională a editurii mai sus-amintite. Am fost, recunosc, puțin surprins de titlul lucrării. Compa­rația între două fenomene religioase, venite din spații spirituale atât de diferite, reprezintă un act de curaj academic, intelectual și, nu în ultimul rând, confesional. Dar tocmai acest punct al analizei prin compa­rație, cu o delimitare edificatoare între cele două curente prezentate, ­constituie nucleul cărții, în care părintele Popoiu se dove­dește un fin cunoscător al rea­lității religioase contemporane.

Europenii au cunoscut, la început, spiritualitatea indiană prin diferiți autori britanici, ajunși în India odată cu instituirea sistemului colonial. Este evident că mulți dintre aceștia nu aveau cultura necesară pentru a înțelege fenomenul religios indian în complexitatea acestuia. Cu siguranță că avem astăzi o cu totul altă perspectivă asupra acestui subiect, înțelegând mai bine fenomenologia teologică specifică religiilor indiene. În Europa apar în mod constant diferite „școli” de spiritualitate inspirate din specificul religios indian care atrag prin exotismul lor, dar și prin lipsa de repere spirituale ale societății contemporane. ­
Nu este clar în ce măsură aceste mișcări reprezintă cu adevărat o soluție pentru cei care caută o împli­nire duhovnicească. Așa cum remarcă părintele Popoiu, chiar și fenomenele de devoțiune extremă, de „nebunie” pentru Krishna, vezi cazul lui Caitanya, nu servesc ­decât unei formule spirituale care încearcă, mai departe doar în abstract, găsirea unei tehnici religioase de identificare cu divinitatea.

„Nebunia” pentru Hristos, un mod de a ascunde sfințenia

În creștinism, Sfântul Simeon cel nebun pentru Hristos este conștient de iubirea lui Hristos pentru toți oameni, „nebunia” sfântului fiind o altă cale prin care se propovăduiește Adevărul biruinței asupra morții și chemarea pentru fiecare dintre noi la mântuire și viață veșnică. Sfântul are succes în ceea ce face, atrăgând atenția asupra păcăto­șeniei lumii și fiind convingător în acțiunile lui. Mulți sunt aceia care se convertesc la credința adevărată prin el. Părintele Popoiu distinge în Sfântul ­Simeon arhetipul unui credincios umil, care fuge de slava deșartă și care nu caută să fie o încarnare a divinității supreme, așa cum gândește Caitanya, cel care se poartă ca un „nebun”, dar într-un context diferit și inimaginabil pentru un sfânt creștin. Des­lușim aici adevărul că, după căderea în păcat, oamenilor le-a rămas o fărâmă de cunoaștere a realității divine, fără a avea puterea de a înțelege, ­înainte de venirea lui Iisus Hristos, adevărata legătură cu Dumnezeu. Aceasta este diferența ontologică dintre un adept al lui Krishna și un sfânt creștin. În același timp, și acesta este iarăși un moment foarte convingător al cărții părintelui Popoiu, „nebunia” pentru Hristos trebuie să fie privită cu atenție și uneori chiar cu suspiciune. Nu oricine este cu adevărat capabil de o asemenea perfor­manță duhovnicească. În această privință, credincioșii de rând nu sunt capabili de a distinge cine este sfânt și cine este doar un ­simplu șarlatan. Cred că suntem în fața unui fenomen care este cu adevărat greu de înțeles. Pentru mine, un exemplu concret este acel moment din viața Sfântului Simeon cel nebun pentru Hristos, când sfântul se duce într-o noapte în camera unei prostituate. Rugăciunile sfântului o conving pe femeie să se convertească. Am fost foarte mirat că regăsesc această temă dificilă într-o nuvelă scrisă de Vasile Voiculescu. Am reușit să înțeleg puțin din complexitatea acestei teme ascultând pe părintele Cleopa, pe care l-am auzit odată, în timpul studenției mele, vorbind despre nebunii pentru Hristos pe care i-a cunoscut el în mănăstiri. Am aflat astfel despre un călugăr care făcea tot felul de ghidușii, de nebunii, de care râdea toată lumea, unii crezând cu adevărat că omul este „sărac cu duhul”. Doar în ceasul morții călugărul și-a cerut iertare obștii mănăstirii pentru tot ceea ce făcuse și de la toți cei pe care-i supărase. Tot ceea ce făcuse el era din smerenie și din felul lui de a lupta împotriva ispitelor. Recunosc că doar atunci am înțeles puțin din complexitatea acestei teme, ­fiindu-mi mult mai ușor să citesc „Scara” Sfântului Ioan Climax. ­Părintele Popoiu introduce în ­cartea sa un calendar ortodox al sfinților nebuni pentru Hristos. În acest fel, este clarificat de o ­manieră definitivă cine este recunoscut de Sfânta Biserică, ca făcând parte din această categorie deosebită de ostenitori pentru Hristos.

„Hristos cel răstignit, pentru iudei, sminteală, pentru păgâni, nebunie”

„Deși vorbește despre unirea sa cu Dumnezeu”, scrie părintele Popoiu, „misticul creștin nu se identifică ontologic cu El. Teologia creștină răsăriteană insistă ­asupra faptului că unirea cu ­Dumnezeu se lucrează «după har» și nu «după natură» și asupra ­faptului că libertatea și caracterul personal al omului nu sunt niciodată anulate. «Unirea» de care vorbesc misticii în fervoarea ­descrierii lor se referă la plenitudinea descrierii harului, la întâlnirea nemijlocită și intimă cu Hristos Domnul sau, altfel spus, descrie percepția efectului iubirii supreme asupra persoanelor ­libere și veșnice” (pag. 318). Cu adevărat, lucrarea după har este cheia strădaniei duhov­nicești a fiecăruia. Fiindcă, vedem tot mai mult, ceea ce lipsește lumii de ­astăzi este chiar această înțele­gere a lucrării harului, care ne-ar schimba, din oameni dezorientați, în ființe pline de har. Să sperăm că va fi bine și că vom ajunge la acea stare fericită unde vom ­întâlni doar „nebunia” sfinților.