Victor Brauner, suprarealistul diafan

Anul acesta se împlinesc 110 ani de la naşterea lui Victor Brauner, unul dintre puţinii artişti plastici suprarealişti autentici pe care i-am avut. Prin forţă şi talent s-a înscris pe o traiectorie estetică neconvenţională, sfidând ceea ce ţara sa pe atunci îi cerea. Victor Brauner intră în categoria acelor spirite care nu s-au supus autorităţii, cu toate că, până la urmă, a ştiut să rămână la suprafaţă. Îl apreciem pentru originalitatea care respinge orice critică.

Unul dintre „personajele“ picturii sale, dacă ne putem exprima astfel, este ochiul. Victor Brauner a intuit perfect că de la ochi pleacă tot. Ochiul limpezeşte, dar şi răneşte. Un ochi rănit, aşa cum apare în tablourile lui, este dovada unei priviri torturate. Tot suprarealismul său este de altminteri expresia unei distorsiuni pe care doar artiştii de remarcabil talent sunt în stare s-o ducă până la capăt. Victor Brauner nu a înghiţit „carele cu boi“, marca Grigorescu, sau păşunismele pe care România sămănătoristă i le vâra pe gât. S-a detaşat de lumea neaoşă şi a ales Occidentul unde, graţie firii sale internaţionaliste, considera că se simte mai bine. În Franţa a avut parte de vernisaje importante şi s-a bucurat de prietenia unor confraţi de seamă. Victor Brauner a fost însă şi fratele folcloristului Harry Brauner şi deci cumnatul Lenei Constante, oameni care au făcut puşcărie dură în vremea comuniştilor. Din fericire, lui nu i-a fost rezervată o asemenea soartă. A pictat cu patimă şi adânc angajament, de parcă prin acest mijloc de expresie dorea să răscumpere tot ceea ce familia sa ajunsese să trăiască. Figurile descompuse din opera sa corespund pe un plan subtil a ceea ce se întâmpla cu rudele sale rămase în ţară şi încarcerate de regimul comunist.

Acesta a fost Victor Brauner. Suparealismul său însă, în ciuda consecvenţei cu care l-a slujit, nu se învârtoşează. Rămâne un suprarealism posesor al unei graţii izbăvitoare. Brauner schiţează mai mult decât încorporează. Se temea într-un fel de ceea ce imaginaţia sa putea să producă. Precum un Bosch odinioară, ştia că poate dezlănţui, prin ceea ce vede în plan fantastic, forţe asupra cărora nu-şi va mai putea exercita controlul. Sufletul său era curat şi credea în diafanitate. A fi diafan înseamnă să mai preţuieşti transparenţa universului şi să nu te laşi dominat de opacităţi strivitoare. Victor Brauner este într-un anume fel un Dali autohton care a avut simţ ludic şi a ştiut să se joace. Talentul său, într-o ţară ca România profund tributară prejudecăţilor, are şi o calitate îngerească. Ochii  tablourilor lui, din care se scurg atât lacrimi, cât şi o incertă substanţă chimică, sunt ochii îngerilor pe care societatea ingrată nu-i mai respectă. Acesta este suprarealistul adevărat, şi nu teribilistul de duzină care împroaşcă pânza sau coala de hârtie cu toate reziduurile minţii sale. Victor Brauner a murit în Franţa, ca şi alţi artişti români care au ales exilul ca o ultimă soluţie de viaţă. Se considera de altminteri un artist-cetăţean al lumii întregi, care nu mai depinde de o anume subordonare naţională. Dar noi nu am încetat să-l iubim văzând în el un geniu care a lipsit artiştilor români conformişti. În literatură, cred, i-a avut corespondenţi pe Blecher şi Bonciu. Ei au fost spiritele rebele care se săturaseră de „raiul mioritic“. Aveau nevoie de dinamită estetică şi, primind-o din naştere, au folosit-o spre binele general. Graţie lor, nu mai suntem priviţi doar ca nişte tradiţionalişti plictisitori. Curentul avangardist din România a contrabalansat la momentul oportun ceea ce risca să se transforme într-un mausoleu.

Victor Brauner este respectat acum în mod deosebit, fiind valută forte la export. Să-l admirăm aşa cum merită, în ciuda contestaţiilor fără importanţă.