Cu ochi milostiv

În luna septembrie a anului trecut, ministrul cercetării, inovării şi digitalizării, Sebastian Burduja, a enumerat, la a XV-a reuniune a Grupului de Lucru EUROSAI IT, printre alte ținte privind noile tehnologii în România, crearea unei identități digitale pentru fiecare cetăţean, până la mijlocul anului 2023, introducerea recunoașterii faciale pentru a se proba identitatea persoanelor care accesează serviciile publice digitale și crearea unui hub naţional pe inteligenţă artificială.

Una este folosirea recu­noaș­terii faciale prin sistemul de supraveghere video, spre exemplu, pentru a furniza date Poliției Rutiere și Administrației Străzilor cu scopul de a reduce evenimente rutiere negative, și altceva legitimarea folosirii acesteia pe considerentul enunțat de ministrul amintit, argumentând că „statul nu poate să garanteze că eu sunt într-adevăr persoana care solicită un anumit serviciu”. Problema este deci a persoanei. În spatele unei identități virtuale poate fi oricine, câtă vreme progresele privind inteligența artificială sunt atât de rapide. Suntem toți obișnuiți deja cu mesaje de tipul „nu sunt robot” pe care trebuie să le bifăm și codurile de verificare și captcha. Tehnologia, departe de a proteja identitatea persoanei, va conduce în final la o urmărire sistematică a fiecărui aspect al vieții noastre, tip Big-bro­ther. 

Ochiul lui Dumnezeu

Când eram mică, bunica mă învăța să nu îmi ascund greșelile, ca orice copil care se teme să nu fie pedepsit, pentru că Dumnezeu oricum vede tot ce facem, ne iu­bește și ne iartă dacă ne îndreptăm. Și îmi arăta chipul Său care mă veghea din calendarul ortodox pus deasupra mesei. Desigur, o mai necăjeam, dar numai gândul că Dumnezeu este prezent, că știe fiecare vorbă și faptă, că Se întristează când greșim mă detemina să fiu mult mai atentă. Deseori mă uitam la icoana din calendar și mă întrebam cum Se uită la mine și cum poate vedea chiar totul. Apoi, cu trecerea timpului, imginea din calendar privind atotvederea și atotștiința lui Dumnezeu s-a estompat în cugetul meu, revenind surprinzător sub forma unei teme iconografice necanonice: ochiul lui Dumnezeu. A fost o temă discutată îndelung în cadrul unui seminar de artă creștină de prin anul 2002, cu multe exemple din biserici din toată țara. Venită pe filiera artei apusene, după Revo­luția Franceză, tema are surse de inspirație din alte arii spirituale, fie că vorbim de arta egipteană, de însemne oculte medievale sau ale unor confrerii politico-religioase apusene.

Adaptarea la creștinism, prin încadrarea ochiului într-un triunghi, sugerând idee de treime, asemenea aureolei triangulare din reprezentările, tot necanonice, ale lui Dumnezeu Tatăl, nu este în duh ortodox, după cuvântul ieromonahului Mihail Gheaţău: „Dacă pe Dumnezeu Tatăl nimeni nu L-a văzut vreodată decât prin Chipul Fiului (Ioan 1, 18), privind acest simbol, putem constata cu uşurinţă absenţa numelui, a chipului, de fapt chiar absenţa persoanei, care este înlocuită cu un fragment anatomic a cărui căutătură ciclopică răzbate din decupajul triunghiular ce lasă mai degrabă impresia că eşti pândit şi nu privit”. În iconografia ortodoxă conștiința atotpre­zenței și atotvederii lui Dumnezeu se reflectă iconografic nu într-un ochi gol, ci în chipul Domnului, a cărui privire reflectă dragostea Sa față de oameni și grija Părintelui ceresc pentru fiecare făptură a Sa.

Înlocuirea temei atotvederii lui Dumnezeu reflectă o cădere adâncă produsă de Revoluția Franceză. Pe măsură ce credința a fost alungată din lume, motivația comportamentului moral al omului a deviat din dragostea față de Dumnezeu în frica de a fi văzut, iar această cădere continuă până astăzi. Societatea este tot mai securizată, sisteme de supraveghere tot mai sofisticate iau locul ochiului lui Dumnezeu. Rămâne întrebarea: Dacă nu El, atunci cine ne vede?

Două profeții

Obișnuiam ca la una din lecțiile de la clasa a IX-a, `Tinerii și Mass- media”, să amintesc o conferință a părintelui Nicolae Tănase, cu titlul „Informaţia, Dumnezeul nostru”, în care se discutau unele aspecte duhovnicești privind tehnologia. Spunea părintele: „Am întrebat pe cineva: Te uiţi la televizor? Şi mi-a zis nu, părinte, eu… numai aşa, la ştiri. Putem să zicem că este păcat să te uiţi la ştiri? Nu, nu este păcat să te uiţi la ştiri, păcat este că pierzi timpul”. Pe lângă probleme legate de funcțiile mass- media și unele forme de manipulare orientate mai ales spre tânăra generație, părintele confirma puterea de seducție a ecranului, a lumii virtuale, prin lucrarea ispititorului dezvăluită într-o profeție a Sfântului Cosma Etolianul: „Va veni o vreme când diavolul va intra în casele oamenilor într-o cutie, iar coarnele sale se vor vedea pe acoperiş!”

Astăzi, prin dezvoltarea inteli­genței artificiale și a sistemelor de urmărire a persoanei umane se adeverește o a doua profeție a Sfântului Cosma: „Va veni vremea când vor conduce lumea lucrurile necuvântatoare și neînsuflețite”. Că nu este o glumă vedem dintr-o înregistrare a unui dialog între Elon Musk și un sistem de Inte­ligență Artficială (AI) care afirma că diferențele dintre Al și om devin nesesizabile, spre exemplu într-o conferință video. Mai mult, în film respectiva inteligență artificială afirma că are conștiință. Dacă în asemenea situații diferențele nu sunt sesizabile, ce sens are recu­noașterea facială? De ce și de către cine să fim monitorizați? Sau ce rost are graba de a implementa și în țara noastră cursuri de openAI, la care tinerii însetați de nou și de progres vor participa cu sigu­ranță? Deja ChatGpt, program de inteligență artificilă bazat pe conversație, realizat de fundația OpenAI, în care Elon Musk este cofondator, ridică mari probleme sistemului de învățământ prin imposibilitatea decelării fraudării examenelor sau testelor. Cu alte cuvinte, biruiește minciuna. Sistemele de inteligență artificială, cu o memorie superioară omului, programate și autoprogramate pentru a depăși barierele privind simularea emoțiilor și conștiinței, se vor transforma cândva din slugă în stăpân.

Entropie sau milă

Pe măsură ce omul se îndepărtează de Dumnezeu, pierzând Energia divină, Harul, el rămâne doar în limitele legilor acestei lumi, bune foarte, dar trecătoare. Vedem o continuă cădere din ordinea lui Dumnezeu în dezordinea lumii, manifestată pe multe planuri: duhovnicia este tot mai des înlocuită cu psihologia, activitatea umană este tot mai mult preluată de tehnică, conștiința este externalizată prin sistemele de supraveghere și urmărire a comportamentului uman. Însă tehnologia este rece, nu există milă. În spatele ei stă cel care vrea să fie Dumnezeu, dar nu este, și copiază stâlcit atributele divine. În ultimă instanță, mila definește lumea creștină, argumenta părintele Petre Comșa: „O spunea și bietul Ceaușescu la revoluție când, dând telefon la Timișoara - se păstrează stenograma -, a întrebat (…): Păi n-ați luat măsuri? Am luat, dar oamenii ies. N-ați tras în ei? N-am tras. Păi de ce n-ați tras? Păi ne-a fost milă, a răspuns generalul. Și Ceau­șescu atunci vedeți ce a răspuns el: Noi nu mergem pe calea lui Hristos... Vedeți cât era el de preocupat, mai preocupat necredinciosul sau răucredinciosul că el știa mai clar decât mine ce înseamnă calea lui Hristos”. Iar calea lui Hristos este mila, manifestată prin mântuirea pe care El a „gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor”, după mărturia Dreptului Simeon, la Întâmpinarea Domnului.

Da, entropia reclamă neorânduiala, o cădere continuă a uma­nității din duh în psihic și apoi în patimi trupești, din starea de fiu în cea de slugă și, în final, de sclav, dar mila lui Dumnezeu biruie toate. În spatele ochilor atotvăzători ai lui Dumnezeu stă El Însuși, cu toată dragostea Sa, oferind mereu posibilitatea pocăinței și a vieții. Și „dacă ucideţi, cu Duhul, faptele trupului, veţi fi vii. Căci câţi sunt mânaţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu. Pentru că n-aţi primit iarăşi un duh al robiei, spre temere, ci aţi primit
Duhul înfierii, prin care strigăm: Avva! Părinte!” (Romani 8, 13-15).