Experiența predării on-line: temeri, provocări și încurajări

Am început acest an școlar în 14 septembrie, de Ziua Crucii, cu emoții, temeri și cu dor de o reală comunicare cu elevii. Lecțiile față în față, fără mască, fără distanță, păreau atât de departe, încât ne întrebam cu toții dacă vom putea păstra calitatea predării, în noile circumstanțe. Pentru prima dată, anii de experiență la catedră nu au fost de ajuns. Exista un suspans, ca la un alt debut. Am pornit într-un scenariu care presupunea, totuși, să ne vedem, fie și cu mască.

Inițial ne-a fost greu să ne înțelegem pe deplin, din cauza măștilor și a plexiglasului. Ochii au preluat sarcina de a transmite totul, în locul mimicii feței. Ochii și vocea. După fireasca perioadă de adaptare, neîncheiată pe deplin nici până astăzi, am constatat că se poate. Conexiunea sufletească s-a reluat, cea care să asigure mai mult decât transmiterea/însușirea cunoștin­țelor propriu-zise. Bucuria rostirii învățăturilor creștine și a receptării lor de către elevi s-a simțit și în plină pandemie.

Întâlnirea la clasă în noua situație nu a durat mult, fiindcă ne-am distanțat iarăși, apărând noi provocări, odată cu reînceperea școlii on-line (cel puțin la nivelul Bucureștiului): alt tip de lecții, alte reguli, alte ordine, alte regulamente. Adaptare din mers la toate, într-un iureș amețitor și pentru profesori/diriginți, și pentru elevi, dar și pentru părinți. Desigur, același iureș a cuprins și factorii decizionali în privința educației. Preocuparea mea în calitate de cadru didactic, implicit temerea mea, era alta: această „distanță” datorată reînceperii școlii on-line poate să fie eliminată sau, cel puțin, micșorată? Fiorul învățării se va simți cu aceeași putere în on-line? Dacă la finalul anului trecut am predat predominant asincron, prin transmitere de materiale, de data aceasta a venit cu precădere timpul sincronizării, al întâlnirii în timp real, pe platforma de învățare aleasă de școală.

Legătura de suflet cu elevii

Și, în aceste condiții, se pune problema: contează prioritar pe ce platformă învățăm? Cu ce tehnologie? Cu ce metode noi, adaptate, prinse din mers (de la cursuri, din videoconferințe, din tutoriale, de la persoane binevoitoare etc.)? Bineînțeles că și aceste aspecte sunt necesare, importante și, de altfel, monitorizabile. Dar sunt prioritare? Ce e acum pe primul loc, cel puțin în privința predării religiei? Mi-am pus problema dacă nu cumva alunec într-o capcană, canalizându-mi energia numai spre parcurgerea tutorialelor referitoare la tehnologiile informatice, spre exemplu, și spre etalarea metodelor (cu gândul și la părinții care acum pot vedea totul îndeaproape - o presiune care nu poate fi neglijată!), însă mai puțin spre actul didactic în sine și spre acea legătură de suflet cu elevii. Și... da, am căzut pentru o vreme în această capcană. Am simțit din plin presiunea, oboseala și provocările noii situații, de cum a reînceput școala on-line; a fost nevoie de... resimțirea puterii binecuvântate a cuvântului de învățătură transmis chiar și prin intermediul tehnologiei și de... intervenția minunată a copiilor, care mi-au reamintit treptat de ce mă aflu în fața lor. Nu doar ca să gestionez bine o lecție on-line, să fac prezența, să dau indicații tehnice, să controlez chat-ul etc., ci să fiu cu ei, să le ascult întrebările, să le răspund, să le explic cu entuziasm, uitând la un moment dat și de ecranul care ne desparte... Să pot trece dincolo de ecran, prin cuvânt, iar răspunsurile lor să treacă pe ecran, spre mine.

Schimbarea priorităților

În mod special copiii de la clasa pregătitoare și de la clasele I-IV au pus „punctul pe I”. Mi-au arătat că se pot ruga la fel de evlavios în on-line; mi-au arătat animalele lor de companie și/sau animăluțele de pluș care îi „susțin” la biroul lor de acasă; apoi au vrut să-mi arate, bine­înțeles, iconițele lor (în măsura în care nu erau prinse de perete...) și, de data aceasta, ei m-au câștigat pe mine, mi-au atras atenția, încât să-i pun pe ei, ca persoane, pe primul loc, iar tehnologia și utilizarea ei să rămână un mediu facilitator (un background necesar) și nu o preocupare de primă mână. Pur și simplu am schimbat prioritățile și am lăsat studiul tutorialelor, al tehnicilor moderne pe locul II, fără a-l neglija însă. Am văzut că uneori îmi e mult mai la îndemână să scriu cu carioca pe o foaie și să o arăt în fața camerei; că povestirile cu tâlc au aceeași priză în on-line; că îi pot întreba chiar pe elevi în privința utilizării unor butoane, dacă nu mă descurc, și ei se bucură dacă fac asta, ajutându-mă! Iar lucrurile încep să reintre într-un normal al comunicării, atât cât se poate la acest moment.

Am simțit din plin ajutorul manualelor digitale, ca suport educațional la un click distanță, abia acum. Până la a fi în această situație ne era mai accesibilă utilizarea celor tipărite, în contextul în care nu există în fiecare clasă, la școală, videoproiectoare și calculatoare performante sau, dacă există, nu sunt întotdeauna reparate, upgradate, funcționale, încât să apelăm cu ușurință la manualele digitale.

Provocările nu au dispărut de tot atât la clasele mici, din ciclul primar, cât și la cele din ciclul gimnazial. Abia se formează noi deprinderi de comportament echitabil on-line; de câtă răbdare și blândețe este nevoie să aștepți conectarea tuturor și să repeți aceleași lucruri: despre utilizarea chat-ului, a microfoanelor etc. Sau să ai grijă, în alt mod decât la clasă, în școală, să acorzi atenție tuturor: să-i vezi, să empatizezi cu ei și on-line, să-i soliciți, să le răspunzi la întrebări ș.a.m.d., dincolo de faptul că, din când în când, se mai pierde conexiunea la Internet...

Și, totuși, școala merge înainte, cu speranța păstrată în sufletele elevilor și ale profesorilor. Cu Dumnezeu, înainte!

Mirela Șova este profesoară la Școala Gimnazială „Nicolae Titulescu” din București