Femeia creştină, lumina care nu apune niciodată

„Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David!” (Matei 15, 22) cerea ea, grăbind pasul din Canaanul îndepărtat. În suflet, purta doar chipul fiicei sale suferinde. În privire, era doar prezenţa Lui, Învăţătorul ce revărsa tuturor milostivire, fără a şti că El era adevărata Lumină în umbra căreia orice altă lumină nu era decât o plăpândă minune, vibrând ascultătoare la chemarea Domnului de a sluji lumii strălucind. El nu-i răspunse, dar ea îi înţelese tăcerea ca pe o încercare. Şi iată, iubirea ei de maică birui. „O, femeie, mare este credinţa ta, fie ţie după cum voieşti...” (Matei 15, 28).

Zâmbetul ei umple pământul de seninul primăverii precum smirna naosul vegheat în tăcere de privirile atâtor nevoitori, iar când păşeşte aduce în jur lumină, căci ştie să fie ea însăşi tuturor lumină şi vindecare, dintr-o profundă vocaţie de tăinuită mucenică.

Glasul ei preschimbă în biruinţă căderea, rătăcirea în regăsire şi lacrimile în poeme, unde iubirea îşi visează făgăduinţele supreme. Fragilă încât să fie uşor de închipuit ca o ninsoare, însă robustă în duh de parcă inima ei ţine întreaga taină a Universului! De aceea, înaintea nevoinţelor nu-şi curmă pasul şi nu priveşte o clipă în urmă. Nu atât pentru sine, cât pentru ceilalţi va alege întotdeauna să meargă mai departe, asemenea izvorului printre stâncile neîmblânzite, purtând în verdele undelor bucuria de a fi rămas devotată pământului din care-şi are fiinţa.

Soră, mamă, fiică... Acum, aici şi în oricare ori­zont al lumii s-ar afla, ea este bunătatea şi candoarea, sperând mereu de parcă timpul nu se va mai sfârşi şi mereu iubind până la uitare de sine fără a aştepta în schimb recunoaştere. Ea, căldura vetrei şi pâinea ce creşte în mijlocul acesteia, sarea şi vinul cel bun de la cina izbăvitoarei înserări a liniştii noastre, ea, femeia...

Izvor central al regenerării

În secolul al XIII-lea, poetul persan Rumi o descria drept „nobilă prin puterea sa de sacrificiu, de suferinţă în tăcere, de umilinţă, credinţă şi cunoaştere”, iar scriitorul mistic Hafez, cu un secol mai târziu, a numit-o „parfum al încântării şi al înţelepciunii”. Ce constantă şi uimitoare întrepătrundere a fiinţei ei cu elementele fundamentale ale naturii până în cea mai intimă înţelegere a prezenţei sale cu lumea văzută, pe care o orientează spre un sens mai adânc şi mai firesc: „Când ea culege o plantă sau supraveghează un animal, sufletul animalului sau al plantei s-a strămutat în inima ei” (Emile Durckheim, Formele elementare ale vieţii religioase).

În vechile scrieri hinduse, femeia reprezenta mistic „întrupări omeneşti ale naturii, recipiente ale fertilităţii, viaţă mustind de sevă şi izvoare potenţiale de progenitură nouă” (Heinrich Zimmer, Mituri şi simboluri în civilizaţia indiană), iar în panteonul tărâmului de unde soarele răsare prezenţa ei diafană, precum ceramica de Shandong sau stampa pictată cu cireşi, se înalţă „pe piedestal de lotuşi, sursa fertilităţii, esenţa din care au izvorât toţi cei cunoscuţi” (Octavian Simu, Budismul japonez).

Deopotrivă celestă şi muritoare, neînfricată şi vulnerabilă prin natura alcătuirii ei sensibile, femeia rămâne izvorul central al regenerării spre care se simt atrase toate celelalte forme ale existenţei, pentru că dintru început a primit darul suprem de a fi Eva (viaţă) şi marile civilizaţii au ştiut la vremea lor să-i glorifice cu dreptate acest dar. Un dar ce relevă esenţialul: în fiinţa ei există fundamental o forţă copleşitoare de revenire şi refacere, care trece dincolo de hotarele acestei vieţi şi de orice înţelegere. Această forţă le va călăuzi mai târziu pe femeile purtătoare de mir spre mormântul Învierii întru veşnică viaţă unde, pe Hristos, Cel pe care nu-L putem atinge uşor, ele aveau să-L vadă, să-L audă, să-L atingă...

De aceea, femeia a fost „cea care deţine întotdeauna primul loc în toate reprezentările arheologice, culturale şi artistice ale lumii” (Angelo Morretta, Miturile vechilor civilizaţii mexicane) şi fiecare epocă a adăugat în timp nuanţe absolut feerice chipului ei interior, unde cerul se priveşte cu pace. Un cer care se va pogorî ca o suflare în ţărâna frântă în două jumătăţi ale aceluiaşi Rai: bărbat şi femeie. Prin el, femeia pătrunde în creaţia universală şi o îmbogăţeşte. Prin ea, bărbatul ajunge a se cunoaşte pe sine şi, odată cu el, Universul.

„Femeia care se teme de Dumnezeu este de lăudat”

La cea dintâi îmbrăţişare a lor creaţia a primit sens şi sfinţenie, descoperindu-şi unul altuia valoarea iubirii asumate în trupul chemat să devină Împărăţie a cerurilor. „Ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă...” (Matei 19, 6). Bărbatul, arborele din mijlocul Paradisului, femeia, blândeţea, echilibrul şi odihna sufletului, osul din oasele lui, ca simbol absolut al celei mai rezistente şi tainice realităţi a materialităţii trupeşti şi, totodată, „taina conştiinţei individuale” (Maurice Cocagnac, Simbolurile biblice), o conştiinţă ce aduce trăiri cu rezonanţă tulburătoare în adâncul fiinţei umane: „Fiori mi-au scuturat toate oasele” (Iov 4, 14).

Aceasta este acea stare de interiorizare deopotrivă în plan fizic şi duhovnicesc, o evidentă şi sinceră transfigurare întru naşterea noastră din nou: „Doamne, curăţeşte-mi sufletul, sfinţeşte-mi gândurile şi oasele!” (Nicolae Cabasila). Şi dacă împreună vor pierde Paradisul, iarăşi împreună vor triumfa, fiecare dintre ei redând vieţii în chip pilduitor pe cele cândva rătăcite: bărbatul, mioara cea pierdută, iar femeia, drahma.

Ea, cea care „umple lumea cu fiinţa ei şi cu prezenţa ei strălucitoare” (Paul Evdokimov, Taina iubirii), adună în tăcere emoţiile căminului său şi le transformă în posibilităţi infinite de-a birui încercările, lumina ei strălucind astfel din ambele sensuri, într-o continuă devenire a măsurii tuturor realităţilor văzute şi nevăzute: Crucea. Sub tânguirea acesteia, neprihănita Maria, „cea mai puternică expresie a iubirii lui Dumnezeu faţă de om” (Paul Evdokimov, Femeia şi mântuirea lumii), a primit în braţe întreaga omenire prin tânărul ucenic - „Femeie, iată Fiul tău!” (Ioan 19, 26) - şi de atunci o poartă ca pe un prunc spre mântuire: „Faceţi orice vă va spune” (Ioan 2, 5).

Doar ea, singura Fecioară binecuvântată între femei, cunoaşte dulcea stare de maternitate în care fiece femeie „îşi află împlinirea şi prestigiul cel mai înalt” (Jean Delumeau, Religiile lumii). „Iată, Feciora va lua în pântece şi va naşte Fiu...” (Isaia 7, 14). Ce minune, câtă frumuseţe care bucură şi cutremură pe îngeri şi pe oameni! „Nu poţi înţelege altfel adâncimea acestor cuvinte decât dacă priveşti totul cu ochii credinţei”, ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Această menire a femeii oferă perspectivă reală iubirii conjugale, căci, într-adevăr, nimic nu apropie mai mult femeia de dumnezeire decât maternitatea asumată ca pe o dorită Cruce, nu a Golgotei, ci a Taborului, după cuvântul frumos al regelui David: „Femeia ta ca o vie roditoare în laturile casei tale” (Psalm 127, 3). Ne convinge astfel că în prezenţa ei tresaltă ceva mult mai misterios şi mai liniştitor decât ceea ce ne este cu putinţă a înţelege, şi aceasta nu poate fi decât puterea ei de a simţi văpaia celor două iubiri cu două sensuri, sonorităţi şi intensităţi diferite ca dimensiune, dar complementare ca trăire: Dumnezeu şi familia. „Femeia care se teme de Dumnezeu este de lăudat”, stă scris în cartea Proverbele (31, 30), iar avva Isaia grăieşte profund în lucrarea Matericul despre cuvioasele femei nevoitoare: „Ea se face atunci toată a lui Hristos şi nu cugetă nimic altceva decât să împlinească poruncile Lui, cu frică şi cu dragoste”.

Soră, mamă, fiică... Slăvită femeie creştină! O astfel de inimă în care focul iubirii arde neîncetat fără a mistui vreodată cărbunele cu bună mireasmă a castităţii ei sufleteşti va cânta pururi cu bucuria fecioarelor înţelepte din cămara de nuntă a Mirelui dumnezeiesc: „Mieluşeaua Ta, Iisuse, strigă cu glas mare: pe Tine, Mirele meu, Te iubesc și pe Tine căutându-Te mă chinuiesc și împreună mă răstignesc și împreună mă îngrop cu Botezul Tău, și pătimesc pentru Tine, ca să împărățesc întru Tine, și mor pentru Tine, ca să viez pentru Tine...”

(Corina Luminiţa Căluian este profesoară de religie la Liceul de Arte „Hariclea Darclee” din Brăila)