Împreună, oaze de pace, pentru fiii Luminii!

A fost odată un rege care trebuia să ofere un premiu artistului care va picta cel mai frumos tablou cu imaginea păcii. Mulţi pictori şi-au încercat talentul. Dintre toate operele de artă, regele a ales două. Unul dintre ele zugrăvea un lac minunat străjuit de munţi împăduriţi. Cerul era brăzdat de nori albi şi pufoşi, iar soarele îşi strecura timid săgeţile de aur spre oglinda apei. Toţi cei prezenţi au fost de acord că opera reprezenta imaginea perfectă a liniştii. Cel de-al doilea tablou ales de rege surprindea niște munți de piatră. Cerul mânios azvârlea săgeți de fulgere către stâncile golașe. Pe coasta muntelui se prăvălea o cascadă înspumată. Nimic din imaginea zugrăvită nu surprindea pacea.

Regele a privit, însă, mai atent și a zărit undeva, în spatele cascadei, într-un tufiș agățat de stâncă, un cuib de păsări. În mijlocul apelor învolburate, o pasăre-mamă își îngrijea acolo, în acea oază de pace, puișorii abia ieșiți din găoace (Autor anonim). Ce tablou a ales, oare, în final, regele?, a fost întrebarea pe care am adresat-o copiilor. Toți au intuit finalul poveștii și au fost de acord că a ales al doilea tablou. Explicația? Pacea nu înseamnă să fii într-un loc liniștit, lipsit de dureri și de tulburare, ci să fii în mijlocul haosului, dar să-ți poți păstra oaza de liniște din suflet.

Cu această istorioară, dintr-o cărticică dragă mie, mi-am început „pelerinajul”, în acest an școlar, spre inimile elevilor mei, cu promisiunea că îmi voi face timp să le dăruiesc povești de suflet cât de des voi putea, gândindu-mă la vorbele lui Einstein, care spunea că „dacă vrei un copil inteligent, trebuie să-i citești povești, iar dacă-l vrei și mai inteligent, trebuie să-i citești și mai multe povești”.

Am ales această povestioară la început de an școlar pentru că am simțit în inimile elevilor mei temeri legate de probleme cu care un copil nu ar trebui să se confrunte: răzvrătirile celor mari, amenințările, conflictele, nemulțumirile - săgeți otrăvite, îndreptate spre inimile copiilor pentru a le răni. De la o vreme încoace, parcă ceva nevăzut, cu gheare otrăvite, vrea să smulgă tot ce e mai frumos, mai curat și mai liniștitor din sufletele copiilor: pacea, jocurile copilăriei și pe Dumnezeu. „Doamna dirigintă, vom mai începe școala? Doamna, se vor amâna examenele? Va fi război? Doamna profesoară, suntem în siguranță la școală?” Ce caută aceste întrebări în sufletele micuților? Cum au ajuns ele să macine frumusețea și liniștea puilor noștri, să le spulbere inocența și visurile, să le dărâme încrederea în Dumnezeu?

Semănăm vânt și culegem furtună

Crescuți într-un astfel de mediu nesănătos, zbuciumat, risipiți pe străzile unde se vând pâine și circ sau uitați în fața ecranelor care răspândesc violență, ură, temeri, plăcerea clevetirii și a judecării aproapelui, copiii noștri se hrănesc cu întuneric, apoi ne întrebăm de ce nu sunt fii ai Luminii, de ce scuipă pe țară și pe Sfânta Cruce? Semănăm vânt și culegem furtună. În mijlocul acestui haos, ocupați cu de toate, dar prea puțin dedicați familiei, noi, părinții, cu zâmbetul pe buze, ne dăm acordul scris și ne împingem fiii spre drumul pieirii, căci „trebuie să fim în rândul lumii”, nu-i așa?  Sf. Antonie cel Mare ne vorbea despre aceste vremuri tulburi în care „oamenii vor înnebuni, iar când vor vedea pe cineva că nu înnebunește, se vor scula asupra lui, zicând că este nebun”.

Îmi amintesc că, în vremea copilăriei mele, citeam într-o carte veche, pe care o descoperisem în podul casei bunicilor: „Vor veni timpuri în care cei mici se vor răzvrăti împotriva celor mari, copiii se vor ridica împotriva părinților și învățăceii împotriva dascălilor lor”. Cuvintele acestea mi se păreau atunci ireale, dar iată-le, astăzi, din păcate, realități dureroase!

Ne complacem în vâltoarea lumii acesteia, iar când simțim că ghearele viciilor și ale morții ne încorsetează și ne sufocă pruncii, tremurăm îngroziți cu ochi exoftalmici scânteind a gheenă și scuipăm flăcări în jurul nostru, aruncând vina asupra tuturor și detașându-ne de respon­sabilități. Îndârjiți, ne spălăm pe mâini ca Pilat din Pont și trimitem săgețile culpei și ale urii spre cei care neobosit predică Iubirea și care, învinovățiți pe nedrept, întorc și obrazul celălalt: Biserica și Școala. Biciuim cu funia înroșită a limbii și ultima redută: Ce a făcut Biserica pentru fiul meu? Ce face școala pentru copilul meu? Unde e Dumnezeu și de ce lasă să se întâmple răul? În urletele de groază ale noastre, în toată zarva lumii acesteia, se aude glasul blând al Mântuitorului Hristos: „Lăsați copiii să vină la Mine” (Luca 18,16). Dar cine-L mai aude astăzi? Cine mai ascultă sfaturile iubitoare, îngăduitoare și iertătoare ale păstorilor Bisericii noastre? „Să nu-i culpabilizăm pe tineri, ci să ne rugăm și să-i ajutăm, arătându-le iubire și îngrijorare”, ne sfătuia PS Iustin.

Să-i ținem pe copii departe de întunericul acestei lumi!

Cu tolba inimii încărcată de veninul vărsat de guri flămânzind a judecată, cu straiele înecate în slinul injuriilor, cu pieptul și cu obrazul purtând cicatricile veșnic proaspete ale pumnului primit de la învățăcelul căruia, cândva, i-a pus pana în mână, primit într-o zi cu flori și osanale, dar înjunghiat zilnic de săgețile otrăvite ale clevetirii, frumosul și blândul nostru dascăl, asemenea înțeleptului părinte duhovnicesc, încă mai crede și mai speră în minuni.

Mentorii și duhovnicii își pleacă genunchiul pentru rătăcirea copiilor, pentru nevegherea, nerodirea și poticnirea lor. Se roagă, agățându-și speranța de picătura din potir cu care, cândva, într-o vreme demult uitată, îngerii noștri, cu aripi frânte de mândrie și neascultare, își mângâiau sufletul curat, cocoloșindu-se în brațele lui Hristos. Iartă-i, Doamne, că sunt cruzi și nu știu ce fac! Poartă-i, Doamne, pe brațe, atunci când valurile pieirii se năpustesc asupra lor! Adu-i, Tu, Doamne, în Corabia Iubirii și aprinde în inima lor flacăra credinței! Iar dacă voința lor e slabă și nici o picătură de sânge din jertfa Ta nu le înmoaie inima, unge-le, Doamne, ochii sufletești cu tină și stropește-i cu roua suferinței blânde. Dar, Doamne, toarnă doar o picătură, căci sunt slabi, și fragili, și tare alunecă ușor spre abisul deznădejdii, atunci când o fărâmă de durere le atinge numai gândul. Iar nouă, Doamne, dăruiește-ne să le primim pe toate cu răbdare, fără tulburare, și să-i învăluim în pace, în iertare, în rugăciune și în dragoste, căci așa ne-ai șoptit prin sfinții Tăi: „Dobândește pacea și mii de oameni se vor mântui în jurul tău!” (Sf. Serafim de Sarov).

Se spune că, atunci când Michelangelo trebuia să picteze catapeteasma unei biserici, a avut nevoie, pentru o scenă cu îngeri, de o persoană care să aibă trăsături pure, angelice. Astfel, a găsit un copil cu chip senin, blând și curat și a reușit să picteze îngerul după chipul acestuia. Trecând anii și ajungând cu pictura în pridvor, trebuia să picteze și o scenă cu diavoli. Atunci, el a căutat un om hidos, cu chip urât, schimonosit, care să semene cu un demon. Găsindu-l, l-a luat ca model pentru pictura lui. Omul a început să plângă, dându-și seama că Michelangelo va picta un demon după chipul său și i-a explicat artistului că, demult, copil fiind, tot pe el îl alesese pentru a desena chipuri de îngeri, dar patimile îl potopiseră și îi schimonosiseră trăsăturile, făcându-l să semene cu un diavol (Autor anonim).

Să încercăm, prin cuvânt, prin faptă, prin propriul nostru exemplu, să-i ținem pe copiii noștri departe de tot întunericul acestei lumi și să nu contribuim, prin ignoranța noastră, la pervertirea chipului lui Dumnezeu în ei! Cerul curat ne-a dăruit îngeri, să nu lăsăm mizeriile de pe pământ să-i transforme în demoni! Și să avem încredere că Biserica și Școala ne modelează frumos îngerii, dar cele două nu pot face nimic fără dragostea, grija și credința sădite în suflet mai întâi de familia creștin-ortodoxă trăitoare! Să ne ferim să blamăm dascălul și părintele duhovnicesc, fiindcă, dacă sunt clipe, zile sau mici veșnicii în care noi, părinții, obosim sau ne pierdem printre deșertăciunile lumii acesteia, uitând de ei, Biserica și Școala nu obosesc și nu-i uită niciodată!