Libertatea în Hristos

„Doamne, să văd!” (Luca 18, 41) De-acolo, din locul suferinţei, cel născut în noaptea neputinţei trupeşti cerea pentru prima dată ceea ce nimeni dintre oameni nu i-ar fi putut dărui vreodată: lumina. Nu-L vedea pe Învăţător, însă mâinile-i slăbite şi mereu întinse spre ceilalţi Îi simţiră tainic iubirea aceea ca focul. Şi îndată se ridică însufleţit de nădejde căutându-L, rugându-L. „Vezi!” i-a răspuns El, însăşi Lumina ce avea să ne elibereze pe toţi din orbirea necunoştinţei.

„Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti?” (F.A. 9, 4) Glasul pe care îl auzi venind de dincolo de nori în văpăi de fulger clătină dintr-oda­tă Timpul ca pe-o trestie şi totul se aprinsese în jurul lui: cerul, pământul, pietrele cărării ce lăsa în urmă Ierusalimul şi-l purta cu împuternicire de la mai-marii sinagogilor spre Damasc. „Eu sunt Iisus...” (F.A. 9, 5). Ceva nespus de blând şi vindecător coborî atunci în cea mai profundă realitate a umanităţii lui: conştiinţa.

O, sfânt botez în apele orbitoare ale Luminii născute mai înainte de toţi vecii, foc trimis în vuietul de zbor al Duhului cu aripi de vânt cald! Era Însuşi Adevărul al Cărui nume însufleţeşte întregul Cosmos ca pe-o sămânţă şi schimbă fiii risipitori de frumuseţe în apostoli, iar pe cei căzuţi între spinii drumului în mucenici. Mirabilul Adevăr pe care el, învăţatul iudeu Saul din Tarsul provinciei Cilicia, îl înfruntase de atâtea ori şi, în acelaşi timp, dintr-o chemare interioară mistuitoare, ca un dor, îl căutase cu aceeaşi dârzenie, însă de fiecare dată nu în inimă, ci în afara ei, mult mai departe şi mult mai târziu.

În clipa aceea cât un veac de aprige lupte, înţelesese că nu fusese niciodată un adevărat prigonitor de creştini, ci doar un pelerin rătăcit printre filosofiile vremii sale, un rob strâns în lanţul propriei neştiinţe, un străin faţă de adâncul său lăuntric despre care nu ştiuse până atunci cât fusese de orbit sufleteşte. Cât întuneric în el, câtă lumină în afara lui.

Şi în zorii acelei zile a anului 34 d.Hr. Saul se stingea pentru totdeauna şi în urma lui se înălţa ca un răsărit în zenitul istoriei Pavel, trimisul către neamurile pământului să le fie el însuşi fulger şi glas celor ce aşteptau primăvara izbăvirii, ca cel ce cunoscuse mai presus de fire întoarcerea în curţile cu smochini roditori şi cetăţi zidite pe stâncă ale Adevărului. Pavel, slăvitul Apostol a cărui sabie ce risipise cândva turma Domnului îl va purta la vremea cuvenită spre veşnicie prin gloriosul arc al martirajului, pentru că în el ardea o credinţă mai puternică decât toate nevoinţele lumii la un loc: „nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2, 20).

Pavel, vasul ales unde Iubirea avea să se frângă ca o pâine în dulceaţa verbului său rostit şi scris ca un Înaintemergător al Sfinţilor Părinţi de peste veacuri: „Căci voi, fraţilor, aţi fost chemaţi la libertate, numai să nu folosiţi libertatea ca prilej de a sluji trupului, ci slujiţi unul altuia prin iubire” (Galateni 5,13).

Este acea unică iubire plină de înţelegere şi milă care eliberează sufletul maculat de îndoieli, purtându-l apoi spre lumina Adevărului. Este Iubirea ce ne călăuzeşte din timpul lumesc spre veşnicie, mediană şi altar al Liturghiei când toţi sunt aduşi în trupul unificator al lui Hristos, El, Iubirea ce „luminează vederea noastră lăuntrică” (Arhim. Sofronie, Mistica vederii lui Dumnezeu) şi ne eliberează din marile furtuni interioare: „un om liber, ne învaţă Sfântul Ioan Gură de Aur, este numai acela care trăiește alături de Hristos, alt om liber nu există, numai el este deasupra oricărei dureri și oricărei nenorociri”.

Libertatea, preţios dar sub nimbul căruia au fost toate chemate la fiinţă din noaptea nevăzutului dor de Dumnezeu. În pacea ei ca un poem cântat de îngeri înţele­gem cine suntem, care ne este identitatea şi sensul ce ne va susţine cauza în această viaţă al cărei drum, pentru fiecare dintre noi, trece la început prin Damascul marilor întrebări.

Libertatea, o coloană a infinitului consolidată în timp, pierdută de multe ori şi iarăşi restaurată, nu fără dificultăţi, în toate vremurile, rămâne întotdeauna bucuria în care converg virtuţile şi victoriile în cea mai înaltă formă de exprimare a ei extinsă în multe chipuri. Însă unul singur convinge cu adevărat: libertatea în Hristos. Este singura care ne leagă de Învierea Lui şi de harurile primite ce îndreaptă lucrurile rătăcite din lăuntrul nostru. Iată libertatea în care ne vrea Tatăl ceresc: să ne golim de noi şi să-L alegem întotdeauna pe Hristos, Cel ce este tot ceea ce ne-a spus că este şi a făcut tot ceea ce ne-a făgăduit mai îna­inte că va face pentru mântuirea tuturor. Şi atunci, ca un semănător primăvara, Duhul Sfânt o să lucreze în noi şi împreună cu noi, Cincizecime interioară.

A fi liber în Hristos, ce binecuvântată aşezare a sufletului! A fi liber în Hristos înseamnă să iubim cu iubirea Lui, o iubire ce transformă total şi definitiv substanţa fiinţei noastre dintr-o fărâmă de nisip în luminos Rai. Înseamnă să ies de bunăvoie din libertatea mea în întâmpinarea aproapelui pentru a-l cuprinde în deplina mea iubire şi a ne descoperi astfel frumuseţea unul altuia.

Această iubire nu-mi suprimă propria libertate, ci mă ajută să-i înţeleg libertatea şi voi face asta cu delicateţe şi discernământ, căci eu însumi sunt om liber şi mi-e îngăduit a lucra după voia inimii mele, iubind voia inimii lui. Iubire şi libertate, logodnă a două taine cereşti! Minuni ce nu se conjugă niciodată la singular şi nici una dintre ele nu se poate defini exhaustiv în lipsa celeilalte. Altfel, iubirea ar deveni incertitudine, iar libertatea teorie şi, din această asimetrie a emoţiilor se va crea o dureroasă dependenţă lăuntrică de limitele propriei libertăţi ca de nişte porţi încuiate: „dacă virtuții îi iei libertatea, i-ai luat esența”, scrie cu dreaptă socotinţă scriitorul bisericesc Origen, iar Sfântul Porfirie Kafsokalivitul spune că „sufletul se împotriveşte tuturor celor ce se fac din constrângere”.

Iubirea şi libertatea - simţire şi adevăr nuanţate puternic în întreaga creaţie -, două realităţi ce primesc şi îşi dăruiesc valoare supremă atunci când rămân în această profundă perihoreză mistică în înţelesul legăturii dintre ele: „adevărata libertate este a iubi din toată inima şi din toate puterile pe Dumnezeu şi pe aproapele”, ne spune Sfântul Siluan Athonitul, iar Mircea Eliade afirmă frumos că „libertatea absolută se câştigă prin dragoste, căci doar dragostea îl eliberează pe om de natura sa”.

Şi cine ne-ar putea spune ce taină ascunde această libertate dacă nu Sfinţii Domnului, cei ce de bunăvoie s-au lăsat înrobiţi de Iubirea Lui? „Doamne, fă-mă robul Tău, ca să devin cu adevărat liber!”, se ruga Fericitul Augustin înaintea Crucii unde Hristos, ca un rob smerit şi supus Tatălui ceresc, a primit să fie „străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelefile noastre” (Isaia 53, 5). „Robi, robii Domnului, lăudaţi numele Lui”, le cântă astăzi Biserica biruitorilor martiri, al căror sânge neprihănit a rescris în mod excepţional nu doar istoria întregii omeniri, ci şi sensul valorilor ei fundamentale, înlăturând astfel pentru totdeauna contrastul dintre robie şi libertate: „Doresc, mai degrabă, să mor stăpân pe credinţa liberă a cugetului meu decât să vieţuiesc rob, încătuşat de rătăcirea închinării la idoli” (cele din urmă cuvinte ale Sfântului Sfinţit Mucenic Vasile, preotul din Ancira).

Aceştia sunt bineplăcuţii lumii, deopotrivă robi şi liberi ai Mirelui Hristos, Fiul lui Dumnezeu Întrupat, din iubirea Căruia ne-au fost tocmite atât de frumos inimile: „Dacă veți rămâne în cuvântul Meu, sunteți cu adevărat ucenici ai Mei și veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (Ioan 8, 31).

Corina Luminiţa Căluian este profesoară la Liceul de Arte „Hariclea Darclee”, Brăila.