Nu veți muri!

De câțiva ani, lumea a intrat sub vraja inteligenței artificiale (AI). Și spun vrajă pentru că posibilitatea de a minți extrem de convingător a crescut exponențial. Fenomenul deepfake a luat amploare. Persoane cu o minimă pregătire IT pot folosi aplicații de profil pentru clipuri, inclusiv cu personalități publice din diverse domenii. Este cunoscută umilirea unor actrițe prin faptul că fețele lor au fost folosite în scopuri comerciale. Mai nou, chipul unei persoane publice marcante a fost folosit într-o afacere falsă privind o platformă de investiții inexistentă. Banca Națională s-a sesizat și oamenii au fost sfătuiți să nu dea curs acestor înșelătorii.

Desigur, o agenție de știri a semnalat că „scenariul cel mai grav ține de momentul în care vor fi trucate atât video, cât și audio declarațiile unor lideri politici, ceea ce ar putea duce la conflicte diplomatice reale”. Folosirea AI pentru plăcere, avere și putere, cele trei ispitiri ale Domnului în pustiul Carantaniei, ne arată clar cine poate confisca acest nou produs al minții umane. Pentru că, asemenea oricărui instrument, AI poate fi folosită în bine sau rău, pentru Dumnezeu sau pentru celălalt, care „este mincinos şi tatăl minciunii” (Ioan 8, 44). Desigur, există avantaje certe ale dezvoltării tehnologice, dar și riscuri pe măsură: de la deepfake până la o totală (și patologică) neîncredere nu mai este decât un pas. Spre iad. Și, după cuvântul părintelui Rafail Noica, „iadul, în sine, nu are realitate. Iadul este apogeul minciunii. Dacă vreți, în limbaj postmodern, calculatorica ne oferă o expresie: realitate virtuală”.

Omul fracționat

Elevii sunt cei mai vulnerabili în fața noilor tehnologii. Și nu spun aceasta numai pentru că, necopți fiind, pot folosi în aceleași scopuri aplicațiile deepfake, cu rezultate incalculabile. Au fost cazuri în care s-a ajuns până la sinuciderea unor victime expuse public pe rețelele de socializare în situații jenante și fără puterea de a demonstra minciuna. O spun pentru că sistemul educațional, prin accentul pe latura obiectivă a realității, este astfel construit încât se adresează excesiv (chiar aproape exclusiv) emisferei cerebrale stângi.

Obișnuiam, la clasa a XII-a, în cadrul lecției privind raportul știință - religie, să fac o introducere despre modul în care cunoaștem lumea. Astfel, arătam că emisfera cerebrală stângă rezolvă problemele în mod rațional, fiind bazată pe o ordine logică și secvențială, caută diferenţele, planifică şi structurează, preferă informațiile certe, testele grilă, structurile clasate pe criteriul autorităţii, relațiile cauză-efect. Emisfera cerebrală dreaptă, intuitivă și spontană, caută tipare, similitudini, preferă informaţiile aproximative, aplica­bile, întrebările cu final deschis, structurile colegiale, conexiuni, corespondențe și asemănări. Pe marginea informațiilor discutam concluziile neurologului Marcel Kinsbourne privind legătura dintre emisfera cerebrală stângă și sentimentele negative, respectiv cea dintre emisfera cerebrală dreaptă și sentimentele pozitive. Acest rezultat remarcabil explică parțial creșterea agresivității în școli și dă o cheie pentru abordarea echilibrată, integrală a realității, prin activități care implică funcționarea simultană a emisferelor cerebrale. Nu mică era surpriza elevilor când constatau că materiile de la sfârșitul paginii de catalog, muzica, desenul, religia și sportul, departe de a fi cenușăresele demersului educativ, erau tocmai singurele care dezvoltă acest mod de funcționare. Altfel, omul se dezvoltă fracționat și înșelarea este totală. Rezultatul abordării actuale este mintea mașinală, după psihiatrul Iain ­McGilchrist: „Problema este că tocmai meca­nismele creierului care reușesc să simplifice lumea, astfel încât să o supună controlului nostru, militează împotriva unei înțelegeri adevărate a ei. În paralel, agravând problema, luăm succesul pe care îl avem în ma­nipu­la­rea ei ca dovadă că o înțelegem”. În ­Apus, această abordare a făcut carieră.

Lumea, o taină

Și este firesc să fie așa, câtă vreme primele universități, mai ales după Toma d’Aquino, au fost tributare scolasticii. Dacă pentru une­le fenomene naturale abordarea rațională, implicit reducționistă, a produs progres, în privința problemelor spirituale metoda s-a dovedit falimentară. Emblematică este disputa dintre Varlaam de Calabria și Sfântul Grigorie Palama. Tot cărând marea cu cana, Occidentul copilăros nu a priceput lecția Fericitului Augustin, ci dimpotrivă, a căutat să închidă infinitul în limitele strâmte ale logicii umane. De aici până la ateismul științific a fost numai un pas. Triumfalismul mecanicist face carieră și astăzi în școală printre elevii din clasele de real, care se consideră mai inteligenți decât cei de la uman. Pentru a-i ajuta să iasă din astfel de idei preconcepute, foloseam paradoxul lui Pascal, dar extins. Analizam, adică, cele patru situații posibile: Dumnezeu există și eu cred (am câștigat totul), Dumnezeu există și eu nu cred (am pierdut totul), Dumnezeu nu există și eu cred (viața are sens, trăiesc frumos, cu nădejde, credință, dragoste, respectând legile morale), Dumnezeu nu există și eu nu cred (trăiesc hedonist, cu lipsă de sens și angoasa morții). Concluzia era clară: a fi inteligent înseamnă, contrar opiniei curente, a fi credincios. Și dacă este așa, moartea fiind o certitudine, înseamnă să te gândești serios cu Cine te întâlnești prin ea.

Sus să avem inimile

Revin. De la Sfântul Cosma Etolianul știm că „va veni o vreme când diavolul va intra în casele oamenilor într-o cutie, iar coarnele sale se vor vedea pe acoperiş!” La fel cum Tetzel a extins indulgențele în lumea de ­dincolo, realitatea virtuală și noile tehnologii caută să cotropească nemurirea. După cuvintele părintelui Rafail Noica, „păcatul e un identic natural, dar nu natural, nu este firea pe care Dumnezeu ne-a dat-o. Iadul este realitate virtuală. Dacă scoți ștecărul din priză, s-a dus. Care e ștecărul? Este lucrarea minciunii, este mândria”. În transhumanism, consecință directă a necredinței, ispita diavolului este actuală: „Nu, nu veţi muri!” (Facerea 3, 4). Printre predicțiile lui Raymond Kurzweil, evaluat de Bill Gates ca unul dintre cei mai importanți experți în domeniul AI, este și aceea că până în 2030 ­omul va atinge nemurirea, prin imersiunea totală în realitatea virtuală cu ajutorul nanoroboților implantaţi în creier și mai apoi prin înlocuirea organelor cu asemenea dispozitive.

Este o confruntare ultimă, între minte și inima în care sălășluiește Dumnezeu, un război al minciunii și al iluziei. O moarte ­înainte de moarte. Devin profetice cuvintele părintelui Sofronie Saharov, „dacă cumva va veni un al treilea război mondial, credința pe pământ va fi cu neputință!”, amintite de părintele Rafail Noica, împreună cu o geană de nădejde: „Vă spun ca să știți încotro merg lucrurile și asta-i partea întâi - «Tine-ți mintea în iad!» - să fim realiști, dar... «Nu deznădăjdui!»”

Nu vom muri. Dar nu așa cum propune ispititorul, ci cum ne cheamă Dumnezeu: „Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci” (Ioan 6, 51).