Postul Mare, şcoală a smereniei

În aburul smirnei cu dulce miros, un înger pătrunde uşor şi îngenunchează. O floare de crin cucernic se pleacă spre Cea Preacurată şi odată cu ea fruntea solului ceresc. Iată, binecuvântarea Tatălui trece din mâna Lui de lumină în mâna ei castă şi El îi grăieşte: Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Din clipa aceea, timpul a început să-şi rescrie istoria cu literele de foc ale vechilor profeţii, dând chip celei dintâi Liturghii a lumii. Era ceasul zămislirii mai presus de fire, când Fiul lui Dumnezeu avea să devină Fiul neprihănitei Fecioare, cea încununată cu marea virtute a Cerului: smerenia.

Sfântul şi Marele Post e un timp înmiresmat de cântările Triodului şi al sunetului de toacă, al contemplării, al golirii de noi şi al umplerii cu dorul după iubirea lui Dumnezeu. Un timp liturgic al reînnoirii universale, când germenii vieţii exaltă cu bucurie în brazda Cuvântului frumos, ca paginile filocalice însemnate cu boabe de ceară precum mătasea. Un timp fraged, când iarna a trecut, ploaia a încetat, flori pe câmp s-au arătat şi florile de vie văzduhul parfumează (Cântarea Cântărilor 2, 11-13), de parcă ne-am pierde cu privirea în pânzele lui Grigorescu, unde Mioriţa îşi cântă doina pe plaiurile româneşti.

Cu ochii îndreptaţi spre Lumina lină a Sfintei Învieri care ne aşteaptă la capătul acestui timp binecuvântat de postire, ne purtăm cugetele desculţe de gânduri neroditoare şi fapte fără de folos spre mult dorita asemănare cu Dumnezeu, pe cât ne este cu putinţă. Prin viforul nevoinţelor şi arşiţa lacrimilor de pocăinţă, nu vom mai simţi sub picioare pietrele încercărilor care ne zădărnicesc urcuşul duhovnicesc, ci o bucurie uriaşă cât o Evanghelie, căci suntem fiii marilor biruitori ce şi-au lăsat urmele paşilor în colbul aspru al veacurilor trecute: Cuvioşii, Pustnicii, Mărturisitorii... De la aceşti stejari straşnici ai credinţei am învăţat să sporim în păstrarea candelei aprinse cu apa curăţiei, uleiul rugăciunii şi focul muceniciei, urmându-L pe Hristos, Lumina lumii, nu în afară, ci în adâncul nostru, coborând împreună cu El în Betleemul celei mai slăvite virtuţi a sufletului: smerenia.

Frumoasă precum narcisa din câmpie şi crinul din vâlcele, dulce asemeni fagurilor de pe masa cinei din Emaus, pururi binevoitoare, dreaptă şi plină de pace, smerenia este întâia temelie pentru ca omul să desluşească şi să deosebească adevărul (Sf. Porfirie Kafsokalivitul) şi cea al cărei duh bucură pe Domnul mai mult decât toate (Sf. Siluan Athonitul). Smerenia îl poartă pe Mirele Ceresc pe apele şovăitoarelor noastre inimi, ca din adâncurile lor, cu mreaja Cuvântului Său, să scoată roadele plăpândelor strădanii pe care I le vom pune înainte ca pe nişte stâlpări de bucurie. Smerenia face firea ascultătoare, mintea limpede, voin­ţa blândă şi nădejdea întru iertare, cu totul puternică, precum e scris: Inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi (Psalmul 50).

Smerenia înseamnă bucuria de a sluji şi de a fi cu adevărat împreună într-un duh cu aproapele, precum erau odinioară Apostolii în aceeaşi corabie, iar în această vieţuire smerită a creştinilor există nemăsurată iubire. Este acea iubire jertfelnică şi fertilă a cărei căldură se revarsă copleşitor de frumos şi durabil dinspre altarul Bisericii spre toate zările lumii, angajându-ne să facem doar ceea ce se cuvine şi să ne îndreptăm acolo unde suntem chemaţi de Dumnezeu. Pentru ca fiecare dintre noi, creştinii Bisericii luptătoare, să primească în ceasul din urmă al ostenelilor această laudă precum sfinţii: Ai câştigat cu smerenia celei înalte, cu sărăcia celei bogate.

În Predica de pe munte a Mântuitorului nostru Iisus Hristos descoperim că smerenia a fost rânduită a fi nu doar cea dintâi, ci şi într-o simetrie desăvârşită în plan duhovnicesc, atât cu fiecare dintre celelalte virtuţi, cât şi cu starea aceea de fericire care nu vine din această lume, ci se revarsă de la Duhul Sfânt prin toate laturile lăuntrice ale fiinţei umane, ca seva viţei-de-vie în mlădiţele cu dulceaţă euharistică. Fericirile sunt punctele cardinale ale naşterii noastre spirituale în miezul cărora se află perspectiva reală, vie şi definitivă a mântuirii, iar acestea încep înţelept cu smerenia: Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăţia cerurilor (Matei 5, 3).

În Sfântul şi Marele Post al Paştilor, în cea de-a douăzeci şi cincea zi a primăverii, Biserica creştină ne aşează înainte cea mai gingaşă pildă a smereniei, icoană a deplinei ascultări: praznicul Bunei Vestiri. În cămara tăinuită a Templului, la ceas de rugăciune, aleasa Fecioară primeşte cu smerenia unui prunc darul dumnezeiesc de a fi Maica Logosului Divin: Fie mie după cuvântul Tău. Cerul s-a aprins atunci în iubirea de văpaie a Prea­sfintei Treimi ca un migdal în podoaba imaculată a florilor sale şi Fiul lui Dumnezeu Cel bând şi smerit cu inima (Matei 11, 29), deopotrivă Miel şi Arhiereu, coboară ca o rază în pântecele ei pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire, transfigurând şi sfinţind omenescul ei şi prin ea, pe noi, toţi. Pentru adânca smerenie, Preacurata Fecioară devine încă din lumea aceasta mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii, adeverindu-se cuvântul psalmistului rege David: Cine-i aceasta care ca zarea străluceşte şi ca luna-i de frumoasă, ca soarele-i de luminoasă şi ca oastea de război temută? Ea e grădina încuiată, fântâna acoperită şi izvorul pecetluit pentru că Domnul a privit la smerenia roabei Sale, o smerenie care reprezintă în chip deplin ima­ginea Bisericii: comuniunea ultimă a divinului (copilul-Cuvânt) cu umanul (Mama), cum frumos a descris Paul Evdokimov.

Smerenia a încununat-o pentru totdeauna cu slavă veşnică şi Prea­sfânta Fecioară cu nume împărătesc a devenit Eleusa (Îndurătoarea), Hodighitria (Călăuzitoarea), Pantanassa (Vindecătoarea), Paramythia (Mângâietoarea), dar mai presus de toate s-a învrednicit a fi Theotokos (Născătoare de Dumnezeu), Maica Mântuitorului Hristos a Cărui chenoză a dat sens şi pace întregii creaţii, precum grăise prorocul: Întru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat (Isaia 53, 8). Propria ei renunţare la sine pentru împlinirea voii lui Dumnezeu se răspândeşte pilduitor peste veacuri, transformând inimile atâtor generaţii în mii de ceruri, căci singur numele Născătoarei, Maica Domnului, cuprinde în sine întreaga taină a iconomiei mântuirii (Sf. Ioan Damaschinul). De aceea, se cuvine a-i aduce pricesne de laudă: Aleasă Fiică de Împărat, Fecioară nenuntită/ Smerenia te-a ridicat şi te-a făcut slăvită (Pe Tine te fericim). Contemporani ai bucuriei vestirii celei bune, învăţăm din smerenia Maicii Fecioare că fiecărui fiat (să fie!) făgăduit lui Dumnezeu i se va răspunde tainic cu un ceresc bucu­ră-te!, aşa cum dincolo de fiece cruce asumată până la capăt răsare o înviere mântuitoare. Şi vom ajunge astfel să petrecem postul, gustând din pâinea curată a smereniei, până la Învierea Domnului, această Geneză restauratoare a fiinţei umane ce a trasat hotărâtor o tuşă puternică între tot ceea ce plăsmuise cândva Antichitatea din legende şi ceea ce avea să construiască din temelii învăţătura Fiului lui Dumnezeu, care, an de an, răsare din mormântul Său frumos, ca o cămară de nuntă şi ne cheamă cu toată veşnicia: Veniţi să luaţi lumină!

(Corina Luminiţa Căluian este profesoară la Liceul de Arte „Hariclea Darclee” din Brăila)