Viața profesorului de religie - mărturie vie a credinței

A fi profesor este o vocaţie, iar a preda disciplina religie este chemare divină. Fapt întărit de dr. paed. Cristina Benga, cercetător științific la Catedra de teologie practică a Facultății de Teologie Evanghelică din cadrul Universității Ludwig-Maximilian din München, Germania, care ne-a vorbit despre împlinirea visului, prin pronia lui Dumnezeu, de a preda religie, despre metodele utilizate în atragerea elevilor către această disciplină, dar şi despre diferenţele între sistemul de învăţământ german şi cel românesc. 

Ați debutat în profesia de cadru didactic încă din perioada studiilor. Ce v-a motivat și care au fost dorințele profesionale de început de drum?

Este o poveste lungă și frumoasă. Am simțit de mică această chemare de a-i învăța pe alții. Întotdeauna spuneam, de multe ori fără să fiu întrebată, că voi deveni învățătoare. Dar pronia divină a fost mult mai generoasă cu mine. De-a lungul timpului am colaborat cu multe generații de elevi și am avut șansa de a-mi exercita pasiunile în diverse domenii de activitate. Am început să predau chiar din perioada studiilor pentru a mă convinge că visul meu nu este o fantezie și că într-adevăr am măcar câteva calități de dascăl. M-au motivat iubirea de aproapele și dorința de a împărtăși și altora ceea ce știam eu despre Dumnezeu și despre marea taină a vieții, în general. Ca profesor de religie ai posibilitatea să folosești un limbaj accesibil elevilor, metode didactice diverse și să faci apel la activități care să-i apropie de Dumnezeu. Dar, înainte de toate, trebuie să simți elevul și să comunici cu el în duh.

În cei 14 ani, cât aţi predat la Colegiul German Goethe din București, ați fost o profesoară îndrăgită de elevi; prin ce metode i-ați atras spre disciplina religie?

La început nu a fost ușor să predau într-o școală unde profesorii de religie aveau statut de suplinitori și din acest motiv se schimbau destul de des. Una dintre condițiile pentru a deveni profesor titular în această școală a fost să cunoști limba germană. Și elevii, necunoscându-mă, așteptau să plec și eu, așa cum se obișnuiseră ani de-a rândul. Unii chiar forțau momentul finalului, în mod conștient, prin atitudinea lor respingătoare și dezinteresată față de oră. Alții erau, pur și simplu, nemotivați, pentru că nu reușiseră să înțeleagă importanța orei de religie pentru viața lor, uneori ca o consecință a mediului familial sau a interac­țiunii cu profesorii anteriori. Nu mai vorbesc de numeroasele motive de organizare internă (de exemplu, ora de religie trebuia să se desfășoare la începutul sau la sfârșitul programului școlar, ceea ce suna puțin a constrângere sau minimalizare a importanței acordată acestei ore; erau și elevi care participau la ora de religie confesională și realizarea orarului devenea destul de dificilă).

Aveam două alternative, fie să părăsesc școala, fie să încerc să fiu eu însămi și să mă prezint în fața elevilor interesată, în primul rând, de problemele lor, nevoile lor, zbuciumul lor sufletesc. Deși aveam experiență de predare, această școală m-a provocat să fiu mai mult decât un simplu profesor. Organizarea orei, adică adaptarea ei mereu la colectivul de elevi în fața cărora mă aflam, stabilitatea mea emoțională, dar și a elevilor mei, atitudinea și dragostea față de disciplina pe care am predat-o m-au motivat mereu să mă autodepășesc.

Am reușit să schimb mentalitatea de raportare la această oră doar fiind conștientă de ceea ce sunt, de ceea ce pot, de ceea ce simt. Nu m-au influențat cu nimic reacțiile celor din jur. Dimpotrivă, mi-au oferit șansa să înțeleg și să știu care sunt nemulțumirea sau greutatea lor sufletească, lipsurile și căutările lor. Și atunci am înțeles că metoda cea mai eficientă constă în răbdarea față de elevi și consecvența acțiunilor mele; că iubirea necondiționată, timpul acordat și ascultarea pasivă vor fi limbajele care vor vindeca trecutul pe care îl experimentaseră elevii mei, așa cum spunea Sfântul Simeon Noul Teolog: „Nu vindeci până nu îmbrățișezi”. Un mare ajutor în acest sens au fost studiile mele doctorale și experiența dobândită peste hotare. Am știut că ființa umană este complexă și modelabilă și că variabila de care trebuia să dispun era timpul. Nu poți face din elev un atlet pentru Hristos dacă nu îmblânzești ceea ce are mai frumos și mai pur în el, sufletul.

O altă metodă ar fi concretețea mesajului, buna lui sistematizare, cu alte cuvinte, povestea din spatele poveștii. Oricât de importantă ar fi fost învățătura religioasă, ea trebuia să transmită o emoție, să conțină o bucurie. Elevul trebuia să simtă că eu cred cu adevărat în ceea ce transmit. Totul trebuia să transpară clar, dar și firesc, natural. Elevii sunt, în general, foarte impresionați de profesorul căruia îi pasă de ei, de capacitatea acestuia de a-și transmite învățătura și nu se sfiesc să o arate. Ei sunt un barometru al evaluării întregului proces didactic în care sunt implicați în mod direct. Elevul este un imitator al profesorului, iubește sau respinge la fel ca acesta din urmă. Profesorul este părintele de la școală: înalță, motivează, formează un caracter sau, dimpotrivă, destabilizează, inhibă calitățile celui cu care colaborează.

Înainte de începerea orei m-am asigurat întotdeauna că totul este pregătit: clasa curată, tabla ștearsă, elevii liniștiți, gata pregătiți pentru o nouă evoluție caracterială sau spirituală. Am încercat mereu să transmit mesajul că întâlnirea noastră este mai mult decât o simplă oră de religie, că este o oră din viața noastră prețioasă, unică și ireversibilă, adevărată și reală, în care umanitatea este activată pentru acumularea de cunoștințe de mare folos sufletului și minții. Nu am permis să ne lăsăm înșelați și să ne complacem într-o atmosferă superficială. Conexiunea suflet-suflet a fost pentru mine foarte importantă. Nu am trecut niciodată cu vederea mesajele limbajului nonverbal al elevilor. Pacea lor interioară a contat mai mult decât o oră de religie bifată la întâmplare. Mi-a plăcut mereu să fac din ora mea un eveniment, o sărbătoare, așa cum spunea Vasile Băncilă. Nu știu dacă am reușit, dar asta mi-am dorit mereu: să-mi valorizez elevii, să fim în dialog, să pot vedea dincolo de ceea ce ei înșiși puteau descrie despre sinele lor.

Metodele mele au fost simple. Povestea mea a început mereu cu o schiță în care contextualizam învățătura, fie că era de natură istorică, fie morală. Am desenat foarte mult la tablă. Ne-am jucat în timpul orelor. Povestea prindea contur de fiecare dată, pentru că încercam să fie trăită atunci, pe loc. Am dorit mereu să-i dau viață. Nu am gândit în scenarii didactice, ci în nevoi materializate în iubire și acceptare.

Diferenţe între două sisteme educaţionale 

Relativ recent ați obținut postul de cercetător științific la Facultatea de Teologie Evanghelică, Catedra de teologie practică din cadrul Universității Ludwig Maximilian, München, loc de care sunteți apropiată împreună cu toată familia. Comparativ cu România, cum vedeți relația dintre profesor și elev, respectiv cum interacționează elevul cu profesorul?

În Germania, profesorul are statut de funcționar public. El este cel care facilitează elevului informația și îl ajută să gândească pentru ca, la un moment dat, acesta să poată avea propria lui opinie cu privire la cunoș­tințele acumulate. Obiectivul principal al profesorului nu este de a-l învăța pe elev să memoreze ce i s-a predat, ci de a-l determina să treacă prin filtrul propriei gândiri o noțiune, un concept, o învățătură. Profesorul ur­mă­rește ca elevul să înțeleagă ce i s-a predat, pen­­tru că pregătirea pe care acesta o face cu el vizează viața. În Bavaria, de exemplu, sistemul de învățământ este foarte bine adaptat nivelului de înțelegere al elevului, dispo­ni­bi­li­tății lui de a se implica în procesul propriu de formare. Formele de învățământ sunt diverse și atât profesorul, cât și elevul se simt utili și apreciați. Interac­țiunea elevului cu profesorul este una firească, de respect, de apreciere și mai ales de încredere. În afara orelor sunt organizate tot felul de întruniri sau întâlniri menite să răspundă solicitărilor elevilor. Elevul respectă regulamentul școlar și orele de studiu. Nu sunt permise absentările, iar telefoanele mobile sunt interzise în perimetrul școlii. Elevul știe că profesorul este cel de care depinde viitorul lui. Solicită acestuia ajutorul și îl primește cu mare responsabilitate, atât pe parcursul orelor de școală, cât și în afara lor. Elevii beneficiază de o consultanță privind orientarea în carieră și în funcție de aptitudinile testate sau dovedite în timp pot lua decizii cu privire la continuarea studiilor.

Ce activități desfășoară elevii sau studenții în afara orelor de curs?

Activitățile sunt foarte diverse, în funcție de profilul școlii sau al facultății. Ceea ce e important este că există un interes foarte mare pentru dezvoltarea laturii umane, a sănătății trupului, minții și sufletului, a protecției animalelor și naturii, a tradițiilor, deschiderii către alte culturi și integrării acestora în spațiul german. Sunt uimitoare implicarea și activarea tinerilor în diferite asociații caritabile sau cluburi ce vizează un stil de viață sănătos. Voluntariatul este practicat cu mare drag. Com­petițiile sportive sunt și ele foarte promovate. De asemenea, relațiile interumane, inter­etnice și interreligioase arată deschiderea pe care tinerii o au față de diversitatea umană sau creația lui Dumnezeu.

Care sunt principalele diferențe între sistemul de învățământ german și cel românesc și cum ar putea fi îmbunătățit cel din urmă?

Diferența majoră este că sistemul de învă­țământ german oferă șanse egale tuturor elevilor, indiferent de capacitatea intelectuală sau fizică a acestora. Nu stârnește emoții negative și nu face presiuni. Oferta de studiu este foarte generoasă și îi ajută pe elevi să se descopere și să facă opțiunile cele mai potrivite, conform calităților pe care le au. Nu se fac discriminări și integrarea în societate este posibilă pentru fiecare absolvent, indiferent de cât de mult vrea să se formeze într-un domeniu de activitate. Trierea celor care sunt dornici să studieze este foarte serioasă. Criteriile sunt clare și ferme. Nu oricine ajunge absolvent de liceu sau de facultate. Asta nu dă naștere la frustrări, ci dimpotrivă, la valorizarea capa­cităților fiecărui absolvent. Sistemul de învățământ românesc uniformizează șansele candidaților la școală. Este foarte limitat în ceea ce privește oferta educațională și concu­rența nu este întotdeauna corectă și loială. Este un sistem de învățământ variabil, destul de schimbător. Uneori elevii din învățământul preuniversitar nu au sentimentul că studiile i-au ajutat să-și descopere vocația sau să dezvolte anumite pasiuni. Cred că nu există un sistem educațional ideal, dar cred că oricare ar fi, ar putea fi mai centrat pe atingerea unor obiective, care să stimuleze stabilitatea, dacă nu evoluția economică a unei societăți.

Profesorul şi calităţile pedagogice 

Într-un articol publicat în „Ziarul Lumina”, intitulat „Avantajele și dezavantajele predării online“, încheiați prin cuvintele „timpul prezent capătă noi valențe. Bune, rele... vom vedea“. Cum ați reușit să vă adaptați noilor condiții online de comunicare?

Până acum bine. Vom vedea de acum încolo. Readaptarea tuturor, elevi, studenți și profesori, a fost neobișnuită la început. Tehnica mult râvnită a devenit dintr-odată nedespărțită. La început a fost obositor și trist, acum ne-am mai obișnuit. Ideea că totul s-ar schimba radical nu a prins încă rădăcini. Relațiile interumane în stare fizică sunt totuși foarte importante. Au fost create platforme online, conferințe Zoom, întâlniri cu colegii și profesorii la distanță. Proiecte întârziate, conferințe amânate sau reprogramate. Studenții au fost și ei diferiți în reacțiile lor. Unii au avut randament mai mare prin aceste cursuri online, alții mai puțin. Este greu de precizat. Cert este că se dorește revenirea cât mai rapidă la acea normalitate a vieții de elev sau de student. Viața a devenit mai monotonă și mai puțin vie. S-a pierdut din atmosfera studențească, unde utilul se împletea cu plăcutul.

Ce competențe credeți că e necesar să aibă un cadru didactic, ținând cont de nevoile copiilor secolului 21?

Cred că este nevoie de foarte multă înțe­legere față de aceste generații care evoluează, într-o anumită privință, foarte rapid. Cadrul didactic trebuie să aibă capacitatea de a se adapta nevoilor acestora. Să mânuiască cel puțin la fel de bine toată tehnica și să poată coborî, din când în când, în universul celui pe care îl educă. Pentru asta este nevoie de afectivitate și empatie. De asemenea, ar fi necesar să fie un bun manager nu doar al procesului didactic, ci și al relației cu elevii, respectiv cu studenții săi. Să se poată pune în locul lor și să fie cel care încurajează în luarea unor decizii. Să fie competent în ceea ce privește relația dintre teorie și partea aplicată sau practică. Ceea ce spune să și trăiască. Să fie o sursă de motivație infinită. Asta înseamnă să își ofere șansa de a dăinui în veșnicie. Să fie un reper sau un model la care învățăceii să se raporteze permanent, adică să reușească să infiltreze în sufletul celor cu care a interacționat dorința unei memorii active a clipelor petrecute împreună. Să nu alimenteze disprețul față de disciplină sau față de el însuși. Să împărtă­șească din experiența personală și să facă din elevii sau studenții săi parteneri de lucru, de cercetare, de dialog. Sunt multe alte com­petențe care se cer a fi activate! Însă cea mai importantă, dincolo de pretențiile clasice ale psihopedagogiei, este umanitatea.

Care este cea mai mare satisfacție a dumneavoastră în ceea ce priveşte activitatea de profesor?

Faptul că mi-am împlinit visul copilăriei de a vorbi și altora despre Dumnezeu și că am cunoscut suflete atât de frumoase, care mi-au schimbat viața. Și pentru asta voi fi mereu recunoscătoare.