Au existat şi mai există în jurul nostru personalităţi ale vieţii intelectuale, spirituale şi morale care îşi relevă, prin simpla prezenţă, valoarea arhetipală şi modelatorie pentru cei care au privilegiul de a le cunoaşte. O asemenea persoană a fost mitropolitul Antonie Plămădeală al Ardealului, Crişanei şi Maramureşului, de la trecerea căruia în patria cerească se împlinesc 6 ani. Despre personalitatea sa şi diferite laturi ale activităţii sale ne-a vorbit Preasfinţitul Părinte Visarion, Episcopul Tulcii, care i-a fost ucenic.
Preasfinţia Voastră, parafrazând titlul cărţii "Preotul în Biserică, în lume şi acasă" a mitropolitului Antonie Plămădeală, v-aş ruga să reliefaţi câteva din multiplele laturi ale personalităţii sale. Vorbiţi-ne pentru început despre liturghisitorul Antonie.
Într-adevăr, mitropolitul Antonie Plămădeală a fost una dintre marile personalităţi bisericeşti şi culturale de la noi din ţară, personalitate ce şi-a pus amprenta definitiv asupra vieţii spirituale a secolului trecut şi care continuă să inspire idei şi sentimente şi în anii ce vor veni.
Ca liturghisitor, vlădica Antonie s-a impus prin felul său de a sluji la altar, de a transmite fiorul sacru al actului liturgic şi de a-l împropria şi altora prin cuvântul de învăţătură adresat credincioşilor la sfintele slujbe. După tradiţia şaguniană din Ardeal, mitropolitul Antonie slujea rar în catedrală, doar la marile sărbători, iar când nu era plecat din eparhie sau în străinătate, asista la Sfânta Liturghie şi întotdeauna predica. O Liturghie cu vlădica Antonie decurgea lin, era pătruns de misterul hieratic al momentului şi nu făcea niciodată observaţii. Nu era adeptul slujbelor lungi, plictisitoare, ci al slujbelor pătrunse de duhul sfinţeniei şi al comuniunii cu sacrul. Trăia fiorul liturgic, de multe ori la hirotonii îl vedeam lăcrimând când citea deasupra capului candidatului rugăciunea de consacrare. Era un om al ordinei, slujbele în catedrală erau săvârşite cu toată responsabilitatea şi numărul credincioşilor participanţi la Vecernii peste săptămână sau duminica la Sfânta Liturghie era foarte mare. Iubea muzica bisericească din Ardeal - a lui Cunţan - pe care o considera liniştitoare şi apropiată de sufletul credincioşilor ardeleni. Nu a încurajat niciodată vreo formă de pietism debordant, era împotriva exagerărilor liturgice şi dorea ca slujbele să se desfăşoare în linişte şi în armonie după tradiţia moştenită de la înaintaşii săi în scaunul mitropolitan.
În ceea ce priveşte bogata sa activitate în lumea creştină a ilustrului ierarh, vorbiţi-ne despre participările sale la simpozioanele şi conferinţele din ţară.
O latură aparte a activităţii mitropolitului Antonie a fost şi cea culturală, el continuând şirul ierarhilor cărturari pe care i-a avut Biserica noastră de-a lungul vremii. Tocmai statura sa de ierarh cărurar, de bun vorbitor şi de cunoscător al sufletului omenesc l-a impus în ochii intelectualilor din ţară şi din străinătate. Mai ales după 1990 a fost invitat să participe la simpozioane şi conferinţe în ţară unde prin cuvântul său elevat, de aleasă ţinută academică, impresiona în chip deosebit. A participat la peste 100 de astfel de evenimente culturale, multe din intervenţiile sale fiind publicate atât în presa bisericească, cât şi în cea laică. Dar chiar şi înainte de 1989 a participat la unele simpozioane naţionale organizate de Academia Română sau de Biblioteca Astra din Sibiu, prestaţia lui fiind întotdeauna la înălţime şi apreciată la unison de participanţi.
Cunoscut peste hotare datorită participării sale active la întrunirile ecumenice, mitropolitul Antonie a fost cel care a împletit tradiţia de libertate şi dialog. Ilustraţi, vă rugăm, portretul ierarhului în lume, pe plan ecumenic.
Ca ecumenist, mitropolitul Antonie a fost, alături de patriarhul Iustin Moisescu, printre pionierii mişcării ecumenice de la noi din ţară. A fost membru în Consiliul Ecumenic al Bisericilor de la Geneva, unde a fost şi vicepreşedinte al Consiliului Mondial al Bisericilor şi al altor organisme internaţionale. Şi aici şi-a adus o contribuţie deosebită la înţelegerea ecumenismului la justa lui valoare, aşa cum şi l-au dorit artizanii lui de la început, şi anume refacerea unităţii văzute a Bisericii lui Hristos. Prin mitropolitul Antonie, Ortodoxia în general şi cea românească în special s-a făcut auzită în concernul ecumenic, exprimând întotdeauna o poziţie moderată, clară, bazată pe principiile fixate mişcării ecumenice de hotărârile Bisericilor autocefale. Să amintim şi participarea sa la dialogul dintre Biserica Ortodoxă şi cea Romano-Catolică şi vom avea o imagine de ansamblu a personalităţii ecumenice a mitropolitului Antonie. Cerea mereu moderaţie, fiind împotriva exaltărilor venite din partea grupărilor de sorginte protestantă. El dorea un ecumenism sincer atât la nivel teologic, cât şi la nivel practic.
Avea un program spartan
Mitropolitul Antonie era înconjurat în vechea Reşedinţă mitropolitană, clădită de Sfântul Ierarh Andrei Şaguna, de cărţile sale, de preoţii consilieri şi profesori de la Facultatea de Teologie. Care era programul său zilnic?
Am putea spune că avea - până la vremea îmbolnăvirii sale - un program spartan. Zilnic, când nu era plecat, primea audienţe care uneori se prelungeau până după-amiaza târziu. Primea pe oricine venea, chiar dacă nu era anunţat dinainte şi asculta pe fiecare cu răbdare, neintervenind decât la sfârşit, când dădea soluţia problemei. Spunea mereu că fiecare om are o problemă a lui pe care o consideră cea mai importantă, la fel spunea că orice hârtie de cancelarie nerezolvată la timp, mai devreme sau mai târziu, se răzbună. Pretindea corectitudine de la consilieri şi apropiaţii săi şi punea mult suflet în tot ceea ce făcea. Era un om al sintezelor, meticulos, nu se grăbea niciodată în emiterea sentinţelor sau a rezoluţiilor. După masă scria şi citea mereu, uneori până spre dimineaţă. Nu se odihnea decât foarte puţin şi poate şi acest lucru a contribuit la deteriorarea sănătăţii sale. Chiar şi în perioada când era bolnav şi imobilizat la pat, primea audienţe de două ori pe săptămână, şi din când în când venea la catedrală sau la alte biserici din oraş, unde le vorbea credincioşilor care se bucurau să-l vadă. A avut parte de colaboratori devotaţi, mă refer la preoţii consilieri, la protopopii din eparhie, ca şi la corpul profesoral de la Facultatea de Teologie "Andrei Şaguna" din Sibiu. A fost un ierarh care a iubit preoţimea şi care, la rândul său, s-a bucurat de iubirea şi preţuirea slujitorilor sfintelor altare şi a păstoriţilor.
Putem spune că şi ctitoria de la Sâmbăta de Sus era casa mitropolitului, a pus aici toată priceperea şi dragostea, fapt ce l-a făcut pe domnul Onuc Nemeş să afirme: "Zidind iubire, urci în icoană". Ce puteţi spune despre ctitorul Antonie Plămădeală?
Mănăstirea Sâmbăta a fost într-adevăr visul său de aur pe care l-a şi înfăptuit încă dinainte de 1989, în vremurile grele ale defunctului regim. Tot ce s-a zidit acolo s-a făcut cu bani aduşi de el din ţară şi din străinătate, ca şi din banii săi proveniţi din drepturile de autor ale numeroaselor sale cărţi. Sanctitatea Sa Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I al Constantinopolului i-a oferit suma de 20.000 de dolari pentru ctitorirea mănăstirii, făcându-i şi bucuria de a fi împreună la sfinţirea acesteia din anul 1993. De fapt, Mănăstirea Sâmbăta a devenit casa lui, acolo şi-a depus toată averea compusă din cele aproximativ 40.000 de volume şi multe obiecte religioase şi de artizanat ce alcătuiesc acum muzeul ce-i poartă numele. Acolo s-a şi sălăşluit pentru veşnica odihnă în urmă cu şase ani, în aşa fel încât numele său se contopeşte cu cel al Mănăstirii Sâmbăta şi cu cel al iluştrilor săi înaintaşi ce-şi dorm somnul de veci tot acolo: Nicolae Bălan, Nicolae Colan şi Nicolae Mladin. Alături de Mănăstirea Sâmbăta a ctitorit mult şi la Păltiniş, şi la casa de odihnă de la Bazna, ca şi în eparhie, numeroase construcţii şi restaurări de biserici şi de case parohiale. A fost un ctitor de vocaţie, un ctitor atât de zidiri ce-i vor purta numele în eternitate, cât şi un ctitor de oameni prin colaboratorii şi preoţii săi, ca şi prin ucenicii pe care i-a format. Prin ctitoriile sale, mitropolitul Antonie a temeluit iubire întruchipată în conştiinţe şi năzuiri, urcând astfel în icoana "dascălilor de cuget şi simţire românească". Dumnezeu să-l aibă în sfânta sa pază şi veşnică să-i fie amintirea!
