Ziua Arhivelor Naționale, 31 octombrie, marchează finalul unui an tensionat pentru arhiviști și istorici, după ce, din luna mai, documente cu marcaje de secretizare din Fondul Arhivistic Național (FAN) au fost scoase din circuitul de cercetare, sub pretextul protejării informațiilor clasificate. Despre cum arată azi Arhivele Naționale, despre rolul lor în democrație, despre imaginea profesiei de arhivist și despre pericolele ingerințelor politice în gestionarea fondurilor de arhivă, am discutat cu arhivistul Cătălin Botoșineanu, de la Serviciul Județean Iași al Arhivelor Naționale, fost director al acestei instituții.
Pentru început, aș vrea să vă rog să faceți o scurtă radiografie a felului în care arată și funcționează ca sistem Arhivele Naționale acum, la 190 de ani de la înființare. Câteva plusuri, câteva minusuri.
Începând cu anii '60, când în fiecare județ s‑au înființat filiale ale Arhivelor Statului, arhivele care s‑au risipit în secolul al XIX-lea și în interbelic, încet‑încet, au început să fie salvate. S‑au mai făcut sedii noi. Lucrurile puteau intra pe un făgaș normal, dar am avut o tradiție sovietică în aceste instituții. Am imaginat totul ca un singur fond de arhivă, care aparține statului, poporului.
Astăzi, în România, avem semne clare ale unei deraieri spre autocrație și îmi măsor bine cuvintele când spun asta. Acest lucru se vede și din perspectiva arhivelor și a modului în care sunt imaginate trecutul istoric, sursele și ideea de arhive publice. Spun foștii directori ai Arhivelor Naționale, ne spun și colegii din Occident că prin arhive, prin cunoașterea trecutului recent, se chestionează, de fapt, nivelul de democratizare al unui stat.
Trecutul recent, în cazul românesc, în ultimele cinci decenii, ascunde câteva traume care s‑au întâmplat în mijlocul nostru - mă refer la deținuți, mă refer la copiii omorâți cu bună știință în acele lagăre numite leagăne pentru copii (imaginile televiziunilor străine, filmate în anii '90, sunt traumatizante). Sunt cruci și gropi comune de ordinul zecilor pe raza comunelor și orașelor României în care au existat aceste orfelinate. Iar arhivele lor nu mai există. Astăzi, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICMER) caută arheologic urmele acelor gropi comune ale copiilor morți în leagăne. E o traumă pe care o amintesc pentru că ne sensibilizează pe toți și care cred că ar trebui să‑i sensibilizeze și pe cei care trec impasibili pe lângă Arhivele Naționale și pe lângă arhivele instituțiilor.
Coloșii industriali nu mai au nici o arhivă. Și de aici problema oamenilor care ies la pensie și nu au de unde să‑și afle stagiile de cotizare. Sunt sute de mii de procese pe rol cu această situație, care nu și‑a găsit încă o rezolvare. Abia din 2014 s‑a reglementat ideea de existență a unor operatori privați de servicii arhivistice.
Toți avem copii care merg la școală, iar cataloagele nu mai sunt azi în format fizic, ci electronic. Există o întrebare legată de posibilitățile noastre, ca stat, de a tezauriza aceste arhive în format electronic, care vor fi din ce în ce mai multe.
Faptul că noi azi sărbătorim, la nivel național, 190 de ani de existență a Arhivelor Naționale ale României e un prilej de a reflecta asupra trecutului, dar mai ales asupra acestui prezent.
„Dacă nu vom ști ce înseamnă aceste arhive, ne vom întreba din nou cine suntem”
La Iași, dar cred că situația este similară și în alte orașe din țară, în existența Arhivelor a revenit, recurent, problema lipsei spațiului de depozitare. Ce soluții viabile vedeți în acest sens?
Iașiul stă foarte rău în momentul de față. Cred că ne apropiem de dezastru, ăsta e termenul mai corect. Cutuma internațională și cea românească obligă la un interval de cam 30 de ani după care arhivele create de instituțiile publice trebuie să ajungă în circuitul public, adică în sediile Arhivelor. Or, noi nu am putut prelua arhive ale școlilor de la final de secol XIX, de la primării nu am preluat arhive de peste 60 de ani, avem o arhivă enormă la Consiliul Județean. Sediul Arhivelor este absolut insuficient pentru cei 18 kilometri de arhivă, spațiul fiind proiectat pentru doar 15. Dacă am face mâine un sediu nou, cât este cel pe care‑l avem acum, în două zile s‑ar umple. Deci, nu putem prelua aceste arhive, nu avem unde le depozita. Salvăm ce putem, fonduri mici.
Noi, ca societate, avem ideea aceasta deformată că statul trebuie să se ocupe. Dar ce este statul, în cazul Iașilor? Statul este comunitatea locală și cea județeană. Un alt dezastru este că nici Primăria, nici Consiliul Județean, nici Prefectura nu au un spațiu de arhivă, nu au arhive organizate, nu au un arhivist. Județul Iași are peste un milion de locuitori, este mai mare, spre exemplu, decât state europene precum Muntenegru. Ei, arhiva acestei atât de mari comunități nu are un arhivist care să o poată gestiona.
Această prevedere sovietică de tipul „statul răspunde” a delegitimat, de fapt, ideea de proprietate. Inspectoratul Școlar răspunde de propria arhivă, nu statul român, de la București. Delegitimarea aceasta a dus la pierderea, spre exemplu, a arhivelor orfelinatelor despre care vorbeam.
Soluțiile sunt ca marii creatori de arhivă (universitățile, instituțiile administrative) să aibă propriile sedii de arhivă. Nu știu dacă soluția în care statul vine și te salvează tot timpul este viabilă. Totuși, tu ești proprietarul acelor documente. Și de aici pleacă imaginea pe care o avem noi, ca indivizi - câți dintre noi avem acasă actele bunicilor și străbunicilor? Câți știm că în casa mare a bunicilor erau fotografii? Nu știm cum arăta o nuntă interbelică, nu știm cum arătau elevii. Faptul că noi acasă nu avem carnetele noastre de note, actele de naștere, de deces, ale bunicilor sau ale părinților, corespondența, se transferă și către stat. Statul arată așa cum arată cetățenii. Asociațiile de locatari vin la Arhive să ceară planul blocului, pe care nu‑l mai au. Cum e posibil așa ceva, când tu ești proprietarul documentului? Asta se întâmplă în țări ca România, în curs de dezvoltare.
În străinătate cum stau lucrurile din acest punct de vedere?
De la Budapesta spre Ocean, în Europa mai matură, lucrurile arată structural diferit. Nici nu există termeni de comparație. Noi suntem încă un stat tânăr, poate din cauza aceasta încă ne căutăm drumul. La început, ideea de stat român și de Academie Română a fost legată de istorie și de literatură, pentru a ști cine suntem. Noi azi uităm că aceste arhive - că sunt ale Arhivelor Naționale, ale bibliotecilor, ale muzeelor - vorbesc despre noi.
Este descurajant să vezi că lideri ai unor instituții majore din acest oraș sau județ habar nu au ce sunt Arhivele Naționale, gândindu‑se că noi eliberăm acte pentru pământ sau pentru bătrânii care au nevoie pentru pensie. Este descurajant și umilitor că acești lideri nu înțeleg menirea unor hârtii mai vechi de un secol, două, trei. Este vorba despre noi, de fapt. Spun câțiva specialiști din ce în ce mai apăsat că, dacă nu vom ști ce înseamnă aceste arhive, nu va dura o generație‑două și ne vom întreba din nou cine suntem. Este catastrofal să te întrebi azi ce înseamnă ideea de român. Uitați‑vă ce se întâmplă în Ucraina, când ucrainenii balansează între ideea că sunt ruși mai mici, ucraineni legați de Occident, catolici adică, sau sunt ei înșiși o națiune. Noi am aflat asta la mijlocul secolului al XIX‑lea și este un lucru fundamental. Politicienii care ne conduc cu o viteză cam mare spre un zid de care inevitabil ne vom izbi trebuie să ne spună dacă au de gând să ne pună în situația de a ne interoga din nou cine suntem.
Arhivele electronice, o provocare serioasă pentru arhiviști
Care este situația în ce privește gestionarea arhivelor la creatori?
Atunci când discutăm despre arhive, ne gândim la o singură instituție păstrătoare - Arhivele Statului, din 1996 Arhivele Naționale. Or, este o imagine incompletă. Arhive sunt și la creatori, nu doar la Arhivele Naționale, instituție al cărei spațiu este absolut neîncăpător. La o generație și jumătate ar fi nevoie de alt spațiu, de alt sediu mai mare. Neavând spațiu, arhivele rămân la universități, la judecătorii, la tribunale etc. Neputând prelua aceste arhive, rămân traume, răni deschise, care nu pot fi chestionate pe baza surselor.
Toate instituțiile ar trebui să aibă o listă a categoriilor de dosare în care sunt informații. Atenție, astăzi nu mai sunt doar dosare în format de hârtie, vorbim și de arhivă electronică. Ideea de document este legată de contextul și de mediul în care el apare. Dacă documentul apare electronic, originalul va fi cel electronic. Orice listare nu‑l transformă decât într‑o copie. Când trebuie să probezi cu acel document (în fața instanței, spre exemplu), valoarea lui de autentic este garantată de contextul în care a apărut. Și atunci trebuie să dovedești asta cu varianta electronică a documentului. De aceea, trebuie să ne pregătim pentru această arhivă electronică, în direcția căreia s‑au făcut câțiva pași, dar mai sunt mulți de făcut. Trebuie să gândim cum vom prelua aceste arhive electronice, care se supun acelorași reguli ca arhivele pe hârtie - au termene de păstrare, termene după care se distrug și, foarte important, unele dintre aceste arhive electronice fac parte din FAN. Asta înseamnă că trebuie să fie spre păstrare permanentă și date publicului spre cercetare.
În ultimii 30 de ani, s‑au făcut eforturi pentru salvarea unor fonduri de arhivă, dar și pentru mai larga deschidere a Arhivelor, ca instituție, și mă refer aici la accesul la documente. Cât s‑a câștigat, cât s‑a pierdut?
Dacă nu intram în Uniunea Europeană și nu negociam capitolele de aderare, noi nu am fi luat în calcul și situația arhivelor. După căderea comunismului, România a stat cu Arhivele exact ca într‑un regim sovietic - controlate, păzite, verificați cercetătorii, temele de cercetare verificate de la început.
Pași spre deschidere s‑au făcut abia în 2007, după numirea directorului Dorin Dobrincu, care a luat câteva măsuri energice, hotărâte. Numai că Arhivele se află în subordinea Ministerului Administrației și Internelor (MAI). Fapt care face ca lucrurile să fie foarte complicate, autonomia să fie redusă. Totuși, dumnealui a făcut câțiva pași în sensul deschiderii Arhivelor. Spre exemplu, din perspectiva dreptului la cultură și la informație, trebuia să știm cine sunt torționarii comuniști. Și atunci s‑au dat în cercetare dosare de cadre, s‑au dat în cercetare fondurile produse de Partidul Comunist Român (PCR), așa cum sunt ele, pentru că inclusiv după anii '90 aceste fonduri au fost date secvențial de către Armată, s‑a încercat tăinuirea unor urme prin intervenția asupra fondurilor. Așadar, în anii '90 aceste arhive au fost prelucrate pentru a masca, pentru a ascunde. Arhiviști de la București, cum e și domnul Mircea Stănescu, a spus aceste lucruri, a arătat cum a fost reorganizată arhiva PCR.
SRI se află azi într‑un plin proces de a trimite către CNSAS aceste dosare. Sunt mai multe etape ale predării, dar nu știm câte dosare au fost de fapt, ca să ne dăm seama dacă ceea ce au predat reprezintă 5%, 10%, 15%. Apoi, nu s‑au dat inventare, nu s‑au dat numeroase surse de evidență. De aceea, un om simplu nu poate înțelege cum este posibil ca în patru rânduri o instituție să spună că fostul președinte al României nu a colaborat cu Securitatea, iar a cincea oară să dea acest verdict, motivând că s‑au găsit documentele. Asta pune serios la îndoială credibilitatea unor instituții, indiferent de natura lor.
Nu putem instrumenta aceste arhive în scopuri ideologice, politice, dar, pentru că ele au fost administrate într‑un sistem comunist, tocmai asta s‑a întâmplat. Deci, deschiderea Arhivelor este în primul rând benefică pentru statul român. Dacă ar fi existat această deschidere de la început, dacă Arhivele erau mai bine organizate, mai coerente din punctul de vedere al discursului către public, nu am fi avut, de exemplu, sutele de mii de procese legate de restituirea proprietăților.
„În momentul în care se închid Arhivele te întrebi dacă societatea mai este democratică”
Anul acesta ați avut numeroase poziții publice prin care ați atras atenția asupra îngrădirii accesului la documentele din FAN de către unele dintre serviciile de informații, sub pretextul protejării informațiilor clasificate. Care este situația acum?
Faptul că astăzi, în România, dreptul istoricilor și arhiviștilor de a se uita pe documente este pus la îndoială de serviciile secrete mi se pare foarte periculos. Istoricii au tras un semnal de alarmă în acest sens, Academia Română la fel, toate institutele Academiei Române au avertizat că este o chestiune foarte gravă, istoricii din afară, de asemenea. Iar răspunsul Administrației prezidențiale a fost că istoricii și arhiviștii nu au dreptate, că mint adică. Pentru noi este descurajant.
Există enorm de mulți nervi, multă încordare, istorici care nu primesc dosarele de care au nevoie în cercetare, sub pretextul că sunt documente susceptibile de a fi clasificate. E o capcană uriașă.
O problemă care arată, de fapt, structura instituțională a României este faptul că domenii întregi sunt legiferate de nespecialiști, asupra lor se pronunță oameni care nu au nici o competență. Arhivele sunt legiferate de structuri de securitate națională. Numai că la întrebarea dacă aceste documente sunt sau nu legate de securitatea națională nu s‑a răspuns încă pe deplin, convingător. Există o viziune a istoricilor, o viziune a structurilor de securitate. Două lumi paralele, care aveau nevoie de un mediator. De aceea este dezarmant că, deși a intervenit președintele Academiei Române, au existat petiții ale istoricilor, o scrisoare deschisă a tuturor institutelor Academiei, a facultăților de istorie, nu a mediat nimeni.
Concret, ce consecințe generează îngrădirea accesului la documente?
A îngrădi accesul la documente care sunt publice, în sensul în care ascunzi aceste informații, duce la întrebarea serioasă dacă statul român poate fi numit democratic. Fostul președinte al SUA este anchetat pentru că a distrus câteva hârtii clasificate. Documentele de arhivă nu sunt ale președintelui, ale instituției, ale prefectului. Sunt ale statului, ale comunității, în ultimă instanță. Noi avem dreptul să știm ce a făcut statul român în Războiul din Golf. Trebuie să știm astăzi. Ce au făcut americanii atunci știm, pentru că ei au declasificat documentele.
Au căzut președinți americani încercând să tăinuiască, să ascundă. Într‑o țară civilizată nu te joci cu dreptul de informare al publicului. Trebuie armonizat dreptul de a ști al comunității cu dreptul oficialităților de a‑și manageria propriul context. Documentele trebuie să ajungă la public, în termen de 30 de ani, așa cum prevede legea. Or, noi, astăzi, considerăm clasificate acte din anii '20, deci de peste o sută de ani. Sau documente din Al Doilea Război Mondial, pe care unii cercetători le‑au văzut, le‑au cercetat, le‑au publicat deja. Nu e doar o rușine, ci chiar râde lumea de noi. În momentul în care se închid Arhivele, te întrebi dacă societatea mai este democratică.
„Încă există viziuni diferite asupra acelorași categorii de documente”
În ce sens ar trebui armonizată legislația referitoare la deținătorii de fond arhivistic național din România?
De peste 15 ani, în România există o lege a arhivelor care a suferit a nu știu câta modificare. Legiuitorii au folosit‑o ideologic. Când au trebuit să dea jos un guvern, au negociat prin această lege. Aproape că nu mai știi cum arată.
Apoi, în România se vorbește despre arhive într‑o manieră particulară. Nici un german, francez, elvețian nu înțelege ce vorbesc românii; nu suntem coerenți din această perspectivă. Aceeași categorie de documente la Arhivele Naționale sunt considerate arhive, iar la Muzeul Național al Literaturii Române (MNLR) sunt doar documente și se supun Legii patrimoniului cultural mobil. Sigur, când s‑au făcut aceste legi, poate nu înțelegeam miza, dar astăzi, totuși, România are pretenție de societate matură. Or, încă există viziuni diferite asupra acelorași categorii de documente, unele viziuni chiar aflate în concurență: la Academia Română, la MNLR, la Arhive, la Arhivele militare, la CNSAS.
Mă tem că nu am făcut pași buni în sensul imaginii de ansamblu. Și am fi avut momente în care să ne punem la aceeași masă. A fost Centenarul, când a trebuit să cercetăm toate arhivele; Centenarul pe aceste documente s‑a făcut. Atunci era momentul în care ar fi trebuit să ne auzim mai bine. Am ratat acel moment. Totuși, un minut în viața acestui stat se poate vorbi la cel mai înalt nivel despre soarta acestui patrimoniu care sunt arhivele. Pentru a lămuri ce‑i cu noi, ce facem în următoarea generație, ce avem de gând.
De ce în ultimii ani a existat această lipsă de reacție dinspre aproape întreg corpul profesional din Arhive, deși existau atâtea probleme și atât de multe presiuni?
Este vorba despre etosul profesional și despre modul în care am fost formați. Suntem foarte puțini și nu avem o asociație profesională puternică. În acest „arhipelag” al Arhivelor sunt „insule” disparate, uneori la distanță de ani‑lumină. Gândim diferit cei mai mulți dintre noi; ne‑am format în epoci diferite.
Nu avem o imagine profesională asupra propriei noastre profesii. Încă ne întrebăm dacă suntem niște istorici mai mici sau arhiviști. Puțini dintre noi sunt sincron cu dezvoltările meseriei la nivel occidental.
E și o profesie care nu mai este atractivă. E o iluzie să crezi că vine cineva care să câștige în primii ani 1.500‑1.600 de lei, să stea în praf și să învețe limba unor documente vechi, să înțeleagă stilul administrativ al diferitelor epoci. Această meserie e una de acumulare, se formează în timp, dar este o meserie care se și predă din generație în generație.
„Existența noastră în subordinea MAI trebuie foarte serios chestionată”
Ioan Drăgan, fostul director al Arhivelor Naționale, spunea că funcționarea acestei instituții în subordinea MAI este, cumva, depășită; că nu există compatibilitate în înțelegerea culturii instituționale a Arhivelor de către cei din MAI. D‑voastră în ce cadre, în ce tip de structură considerați că ar trebui să funcționeze Arhivele, astfel încât să poată avea o activitate normală, fără ingerințe politice?
Arhivele au ajuns la MAI în 1951, după model sovietic. Dar astăzi se dovedește că acest minister nu mai poate asigura coerența instituțională pentru Arhive. România a rămas, cred, singura țară din UE în care instituția este administrată astfel. Existența noastră în subordinea MAI trebuie foarte serios chestionată, în primul rând din perspectiva finanțării. Arhivele nu au fost finanțate, cu excepția salariilor și a micilor intervenții. Nu s‑a construit nici un sediu nou în 30 de ani. Iar din perspectiva etosului profesional, încă sunt prea multe zone în România în care nu arhiviștii, deci profesioniștii, decid folosirea documentelor, ci structura de informații a MAI. Asta este grav pentru o societate democratică. Ce s‑a întâmplat în România începând din luna mai, când s‑au scos din cercetare fonduri care fuseseră deja cercetate, e un precedent foarte periculos, asupra căruia încă nu am meditat îndeajuns. Și mă tem că încă nu se înțeleg consecințele intervenției, în 2022, a unui serviciu secret asupra unor documente de arhivă.
Sunt mai mulți arhiviști, printre care mă număr și eu, care consideră că e foarte serios de discutat dacă Arhivele își mai au locul la MAI. Este una dintre întrebările acestui an. MAI se ocupă de siguranța cetățenilor, are cu totul altă treabă. Nu trebuie să înțelegm greșit, nu e un dezacord cu MAI, dar pur și simplu instituția Arhivelor are dreptul de a‑și gândi un destin. Sigur, dacă statul român consideră necesar.
Spuneți că nu își mai au locul la MAI. Atunci cum să funcționeze Arhivele?
Există modele - pot trece la un minister civil, la Secretariatul General al Guvernului, să fie o agenție cu un buget propriu.
În ce măsură considerați că se poate construi un sistem valid de educare a populației în spiritul conștientizării importanței arhivelor?
Se poate face prin școală, dar sigur că încărcăm școala cu toate responsabilitățile. Marea problemă este că nu există un curs de „Introducere în secretariat‑arhivă” la universitățile mari, la facultățile care se ocupă de administrație. Sunt oameni care lucrează în secretariat de 10‑ 20 de ani și află pentru prima dată cum se înregistrează un document când le parvine unul de la Arhive. E nevoie de pași concreți, dar dinspre mai multe instituții.
Arhivistica este prea des văzută în această cheie istorică - să știe arhivistul paleografie, ca să poată citi documentele vechi. E o mare eroare. Despre noi se spune că suntem paznici la un depozit. Or, asta înseamnă moartea profesiei și moartea instituțiilor, din perspectivă administrativă, arhivistică.
Arhivistul nu mai este doar un angajat la depozit, ci se ocupă de actele care se produc astăzi, pentru că fluxurile documentelor trebuie gestionate astăzi, nu când ajung în depozit. El trebuie să fie prezent în ciclul de viață al documentelor. Ba chiar înainte de a se produce acele documente. Așa că această imagine trebuie un pic updatată la nivelul statului.
