Se apropie măritul praznic al Naşterii Domnului, prilej cu care se aude, din nou, bucuria sărbătorilor în glasul colindătorilor. Despre cântul, versul şi frumuseţea colindelor am stat de vorbă cu Tiberiu Soare, dirijor la Opera Naţională din Bucureşti.
La Naşterea Domnului, fiecare artă îşi aduce prinosul de recunoştinţă. Pictura reproduce imaginea ieslei din Betleem în culori, poezia o descrie în iambi şi trohei. Ce dar aduce muzica pentru Pruncul Iisus Hristos?
Bineînţeles că este vorba despre colinde. Colindele trebuie privite sub două aspecte, pe de o parte textele, care iniţial erau luate din zona liturgică, şi pe de altă parte, muzica. În principiu, textele colindelor erau inspirate din cultul Bisericii. În ceea ce priveşte muzica, există anumite melodii specifice de Crăciun, structuri melodice la care oamenii, atunci când le aud, reacţionează. Spre exemplu, "Bună dimineaţa la Moş Ajun" la noi, dacă o auzi, chiar şi fără cuvinte, o asociezi clar cu Crăciunul; la fel, "Deck the halls" sau "Jingle bells" în zona anglo-saxonă, cum e "O, tannenbaum" în zona germanică.
Colindele nu sunt doar de iarnă, există colinde pentru tot ciclul celor patru anotimpuri. Spre exemplu, "Paparudele" sunt un colind de ploaie. În general, sunt jucate vara şi în anotimpurile secetoase. Chiar şi "Şuie Paparude" este considerat colind în zona de cercetare folcloristică. Există colinde legate de sărbătoarea recoltei, toamna, şi există colinde de primăvară.
Cea mai lungă noapte şi cea mai scurtă zi au loc cam în jurul datei de 21-22 decembrie, la solstiţiul de iarnă. În calendarul iulian îndreptat sărbătorim Naşterea Domnului pe 25 decembrie, când ziua începe să crească.
În colindele româneşti, păstrate şi creştinate, există încă anumite asocieri de cuvinte sau de idei care trimit cumva la o perioadă precreştină. Spre exemplu, există un fel de formulă eufonică folosită ca refren în anumite cuvinte, şi anume "lerul". Acesta este un cuvânt foarte vechi din zona românească. În unele regiuni, dacă spui despre cineva că are "ler", înseamnă că are haz, are farmec. Dar apare şi în anumite basme româneşti, cum ar fi Ler Împărat. Acest "leru-i", ca interjecţie sau exclamaţie, are o funcţie eufonică, leagă anumite cuvinte în versurile colindelor. Se pare că, etimologic, poate fi cumva acel "Aliluia" provenit din ebraică, unde era folosit în cult. Este, dacă vreţi, ceva ceremonial, se marchează faptul că soarele începe să crească din nou, intrăm pe o pantă ascendentă a luminii şi lucrul acesta a fost dintotdeauna simţit.
Din punctul de vedere al textelor, majoritatea colindelor povestesc cam acelaşi lucru, este vorba despre relatarea Naşterii lui Iisus în ieslea de la Betleem. Cel mai cunoscut colind românesc este "Bună dimineaţa, la Moş Ajun", cu care se merge în seara de 24 decembrie.
Care este specificul melodic al colindelor?
Melodic vorbind, colindele româneşti sunt structuri simple. Erau cântate, la început, de copii, câte trei, exact aşa cum au fost şi magii care au venit la Naşterea Pruncului Iisus la Betleem. În multe colinde, se vorbeşte despre regii de la Răsărit, dar în Scriptură nu apar decât "magi", care veneau de la răsărit, din est, probabil caldeeni, din Babilon, care este la est de Palestina. Se enunţă, în schimb, darurile: au adus smirnă, tămâie albă şi aur, de unde Tradiţia a păstrat ideea că au fost trei, pentru că nici numărul lor nu este, de fapt, specificat. Aşadar, după numărul darurilor, s-a dedus că au fost trei.
Colindele fiind cântate la origine de copii, aceştia primeau fructe, nuci, chiar şi bani, în vremurile moderne. Colindătorii interpretau o structură melodică simplă şi erau răsplătiţi cumva, fiind asociaţi cu ideea celor trei magi care au venit să-L salute pe Pruncul Iisus, recunoscând în El pe viitorul Împărat al lumii, Cel ce avea să domnească, spiritual, lumea. Este, cumva, o bună vestire a ceea ce va fi să fie şi a ceea ce urmează să fie relatat în Evanghelii.
Au fost compozitori de muzică cultă, care au compus colinde, unele foarte frumoase, evident armonizate, cu un oarecare iz occidental de interpretare, dar şi cu influenţe din zonele bizantină şi rusă. Încetul cu încetul, cântarea pe mai multe voci a fost importată şi în Ţările Române, în special Moldova şi Muntenia. Mai mulţi compozitori, începând din secolul al XIX-lea, care încercau să creeze un ethos românesc în cultură şi în muzică, s-au aplecat asupra colindelor şi le-au armonizat. Unul dintre aceştia este Dumitru Georgescu Kiriac, urmat de Gheorghe Cucu, Nicolae Lungu şi alţii. Interesant este că un tenor al Operei, Valentin Teodorian, destul de cunoscut în a doua jumătate a secolului al XX-lea, a scris şi armonizat un colind care se cântă frecvent şi se numeşte "Legănelul lui Iisus".
În cântul colindelor, tradiţiile merg de la o interpretare monodică până la aranjamente elaborate. Există, în acest sens, un "Oratoriu bizantin de Crăciun" scris de Paul Constantinescu, pe care, apropo, l-a interpretat Valentin Teodorian în rolul tenorului. Este o lucrare absolut superbă, merge de la cântul pe o singură voce până la lucrări vocal-simfonice mari, cu solişti, cor, care se cântă la Ateneu sau în sălile de concert.
Ce amintiri aveţi despre sărbătorile de iarnă petrecute în copilărie?
În copilărie, Crăciunul era cu frig în casă, pentru că am crescut înainte de 1989, în Bucureşti, într-un bloc din cartierul Berceni. Dar se simţea bucuria, oamenii împodobeau bradul, se cântau colinde, se mergea cu Steaua. Evident, la televizor nu era nimic de acest gen, dar în casă se simţea. Întâmplător sau nu, chiar şi la televizor se mai strecura câte ceva, ţin minte că prin â86-â87 am apucat să văd o ecranizare hollywoodiană alb-negru după "O noapte de Crăciun" a lui Charles Dickens. Exista Crăciun fericit şi la bloc! Pe vremea aia, blocul era un sat pe verticală. Ca în orice sat, exista şi o piramidă sociologică, existau cam toate paradigmele comportamentale.
Îmi aduc aminte de primele sărbători de Crăciun după evenimentele din â89, când deja intrasem în adolescenţă şi întotdeauna trăiam aceeaşi bucurie, mă simţeam din nou copil. Acum, dacă mă uit, parcă îmi plăceau mai mult sărbătorile acelea.
Ca studenţi la Conservator, pentru noi asta era o perioadă foarte frumoasă, pentru că făceam grupuri corale, cvartete de două fete şi doi băieţi şi mergeam şi colindam pe scările blocurilor. Nu sunam la uşi, doar cântam pe coridor. Lumea auzea armonie pe patru voci, deschidea şi, foarte interesant, că eram două fete şi două băieţi, dar ei ne întrebau dacă suntem de la Seminar! Oamenii erau obişnuiţi că băieţii de la Seminar cântă frumos, pe mai multe voci, şi merg cu colindul de Crăciun. De Crăciun, întotdeauna, a fost o perioadă foarte frumoasă pentru mine, şi din studenţie ţin minte. Era aşa, ca o eliberare, chiar dacă eram foarte ocupat, aceleaşi lucruri pe care le făceam în alte luni ale anului în decembrie căpătau altă lumină. La fel e şi acum, această perioadă a anului iradiază un fel de lumină caldă, îmi place starea de Crăciun şi încerc să o feresc de toate intruziunile astea comerciale şi fals-festiviste, aşa, găunoase.
Ce s-a pierdut, între timp?
Nu ştiu ce am pierdut, dar cert este că s-a comercializat foarte mult. Şi-a pierdut foarte mult dimensiunea spirituală Crăciunul, cred eu. Nu că mă erijez într-un fel de critic al societăţii, dar parcă-mi pare rău. Crăciunul, cum îl înţelegeam eu când eram mic, era o bucurie a copiilor, pentru ei însemna primirea de daruri. Acum, sub presiunea publicităţii şi a mass-mediei şi a uniformizării vieţii la care suntem supuşi toţi, toată lumea se simte obligată să dea tuturor câte un cadou. Or, prin asta, sărbătoarea se diluează, îşi pierde din semnificaţia spirituală.
Cum încep sărbătorile de iarnă la Operă?
În perioada asta, foarte multe grupuri corale susţin concerte de colinde româneşti şi internaţionale. La Operă e un fel special de a se marca faptul că e perioada sărbătorilor, şi anume se programează baletul "Spărgătorul de nuci" de Ceaikovski. Este o poveste care se petrece în noaptea de Crăciun, văzută prin ochii unei fetiţe, Clara. Anul acesta voi dirija spectacolul pe 20 şi pe 23 decembrie, chiar în ajun de Ajun, am putea spune.
