„Acordul prezumat este un fel de siluire a unui organism care devine bancă de organe“

▲ „Autenticii oameni de cultură şi cu viziuni duhovniceşti, evanghelice, nu se implică în zonele în care se iau decizii cu privire la devenirea culturală şi spirituală a Europei“ ▲ „Eu am constatat o lipsă de sensibilitate a românului pentru spaţiul sacru. Intră în biserică precum ar intra în grădina publică, nu-l interesează că este un spaţiu sacru“ ▲ „Biserica vede transplantul ca pe un act de generozitate, pe care cineva îl face în deplină sănătate mintală şi psihică, conştient de faptul că el oferă din dragoste faţă de aproapele un organ. Nu să fie deposedat de organe fără să-şi dea acordul“ ▲ Interviu cu pr. prof. univ. dr. Vasile Răducă, preot paroh al Bisericii Kretzulescu din Bucureşti, profesor la catedra de Teologie Morală a Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti ▲

Părinte profesor, cum priviţi, ca preot, schimbările sociale din România? Am în vedere şi faptul că aveţi mereu o relaţie cu cei mai neajutoraţi, cei foarte săraci sau cu bătrânii, bolnavii? Există ideea că oamenii sunt mai săraci, mai bolnavi, mai pesimişti. Pe de altă parte, oamenii cred că au pierdut ceva, dărâmându-se comunismul. Or, ei au câştigat libertatea de a-şi manifesta credinţa...

Oamenii au o libertate mai mare de a-şi manifesta credinţa, dar, în egală măsură, asistăm şi la o altă tragedie... Sub multe aspecte, românul nu ştie ce să facă cu libertatea. Această libertate l-a împins spre zone în care, sub anumite aspecte, el îşi pierde autentica libertate. Se lasă manipulat sau deja este manipulat, fie de mass-media, fie de anumite curente şi ideologii. Am scăpat de ideologia comunistă, singura ce ne intoxica... Atât ne-a manipulat, până ne-a intoxicat şi am avut o reacţie inversă faţă de ceea ce ni se spunea atunci. Dar, cred, şi spun aceasta cu durere, mulţi români au picat victime altor forme de manipulare - ideologii, preocupări mondene, aspiraţii faţă de realităţi exclusiv lumeşti, goană teribilă după înavuţire, comoditate şi confort imediat. Toate acestea l-au făcut pe român, care-şi găsise, oarecum, libertatea, să-şi piardă autentica libertate. Are impresia că e liber, când, de fapt, este manipulat.

„Mâine, locotenentul de la Securitate îmi va cere să-i arăt ceea ce am spus“

Având în vedere că socialul s-a diversificat aşa de mult, faţă de perioada comunistă, când ştiam ce ne aşteaptă, şi preotul trebuie să-şi schimbe poziţia şi rolul faţă de acest social diversificat?

Da, şi este normal să fie aşa. Înainte, preotul trebuia să vorbească foarte măsurat, atunci când trebuia să spună punctul de vedere al Bisericii, în anumite situaţii. Cu ani în urmă, am cunoscut un preot foarte distins din Târgovişte; eu sunt născut acolo. Acest om, încă din timpul studenţiei, fusese jurnalist. În 1941, el a fost cel care a transmis din Piaţa Victoriei intrarea României în război. În 1948, era şeful Radioului Iaşi. Omul acesta putea să vorbească liber foarte bine. Avea o voce frumoasă de bas-bariton, deşi era o mână de om. L-am întâlnit prin 1971 şi ne-am împrietenit. Îl vizitam de mai multe ori în fiecare vacanţă. Prin 1978, la cununia unei familii distinse din Târgovişte, care s-a celebrat în catedrala oraşului, acest preot a citit ceea ce putea să rostească liber, foarte uşor. Am rămas uimit că şi-a citit cuvântarea în faţa mirilor şi a nuntaşilor. L-am întrebat, părinte, ştiu că puteţi să vorbiţi liber foarte bine, de ce aţi citit? Păi, zice, l-am citit pentru că mâine va veni locotenentul de la Securitate şi-mi va cere să-i arăt ceea ce am spus. Şi asta am spus, nimic în plus. Era preotul Gheorghe Ciocan, de la Biserica Stolnicu din Târgovişte. Iată o dovadă că nu puteai să vorbeşti sincer şi liber, în calitate de preot. Lucrurile s-au schimbat după Revoluţie.

Am revăzut Grecia după 15 ani şi nu mi s-a părut că ar fi pierdut ceva intrând în Europa

Părinte profesor, cum se simte acum ateismul? Înainte de 1989, se ştia foarte bine, venea cineva de la Securitate, nişte activişti de partid. Acum, la noi, aceste forme de ateism cum se manifestă?

Eu n-am fost preot înainte de 1989. Am fost hirotonit preot după Revoluţie. Sigur, cunoşteam unele lucruri în acest sens. Dar, după revoluţie, încet-încet, au apărut forme de ateism, determinate exclusiv de comportamentul moral al oamenilor. Când vorbesc de „comportamentul moral“, mă refer la mai multe aspecte. Pe de o parte, opulenţa, care îngâmfă: omul bogat are impresia că, pe undeva, este puţin Dumnezeu şi că nu mai are nevoie de Dumnezeu. Pe de altă parte, apar alte forme de comportament imoral, care-l ţin pe om departe de Dumnezeu. De ce? Moralitatea creştină presupune întâlnirea cu Hristos Cel viu. Or, întâlnirea cu Hristos Cel viu presupune o responsabilitate în faţa unei fiinţe vii, în faţa unei persoane, în faţa Mântuitorului Hristos, nu în faţa unor principii abstracte. Evanghelia pe care ne-a lăsat-o va deveni criteriul de judecată al oamenilor. E foarte simplu pentru omul imoral să spună: ei, eu nu cred. Şi, prin această necredinţă, prin acest ateism, el pune deoparte, în interiorul unui comportament nevrotic, pe Cel în faţa căruia el trebuie să-şi definească responsabilitatea. Şi atunci, iată, trăim într-o societate de oameni în mare parte nevrotici, care sunt atei tocmai pentru faptul că îi jenează întâlnirea cu Hristos Cel viu şi Îl văd pe Hristos Cel viu numai ca judecător. Nu vor să-L perceapă ca pe Unul care şi-a dat sângele pentru omenire.

Ce ar trebui să se schimbe în educaţia tinerilor, vorbesc mai ales de sistemul de învăţământ de astăzi?

Să nu uităm că acest fenomen cultural nu e unul static. Noi ne schimbăm, în funcţie de timp, de vreme. Prin urmare, pentru epoci diferite, există abordări diferite, şi în zona şcolară, şi în zona economică şi aşa mai departe, de aceea există progres. Tocmai pentru faptul că mişcarea face parte din modul de fiinţare a lumii. În educaţia tinerilor ar trebui să se urmărească motivaţia pentru studiu serios şi, înainte de toate, formarea de caractere, în funcţie de valorile eterne.

Există temeri că unul din efectele schimbării, după acomodarea în Europa, ar fi acela al intensificării secularismului instituţional şi ni se oferă continuu exemplul Greciei, sugerându-ni-se că vom urma schimbările de acolo. Aţi studiat în Grecia şi ştiţi cum au evoluat lucrurile acolo la nivelul societăţii.

Am revăzut Grecia după 15 ani şi nu mi s-a părut că ar fi pierdut ceva intrând în Europa. Din punct de vedere al infrastructurii, după felul cum s-a dezvoltat, Grecia n-ar fi ajuns aici, dacă stătea departe de Uniunea Europeană. Ceea ce mi s-a părut îngrijorător - la unii greci, nu la credinciosul obişnuit, ci la politicieni, mai ales - este faptul că le este ruşine să spună că sunt creştini. Am văzut asta şi acum câţiva ani, când m-a trimis Preafericitul patriarh Teoctist la Tessalonic, la o conferinţă a creştin-democraţiei europene. Creştin-democraţiei europene îi este ruşine să mai spună că este creştin-democrată şi, acum, se numeşte Partidul Popular European. Problema nu este că Occidentul ca atare este responsabil de stricarea credinţei, ci că apare o clasă socială, apare o lume de ideologi, marcată de opulenţa la care au acces, o clasă care a pus mâna şi pe pârghiile economice prin care stăpânesc şi pe cele culturale. Şi, de fapt, reprezentanţii acestei clase nu sunt produsul unei Europe culturale, care-şi revendică identitatea în Hristos şi în creştinism. Ci sunt produsul situaţiei economice de care ei au parte. Aceşti oameni impun măsuri economice şi tipare culturale. Este o dramă pe care o trăieşte şi occidentalul, europeanul. Este şi va fi drama tuturor spaţiilor culturale şi politice, în care autenticii oameni de cultură şi cu viziuni duhovniceşti, evanghelice, nu se implică în zonele în care se iau decizii cu privire la devenirea culturală şi spirituală a acelui spaţiu.

„Există persoane care vor să-l facă pe român să nu mai fie român la el acasă“

Să ne aşteptăm că lucrurile se vor aşeza aşa strâmb?

Nu este adevărat că vine occidentalul şi mă schimbă. Credeţi că mă va obliga occidentalul să nu mai postesc miercurea şi vinerea, să nu mai ţin posturile, să privesc Sfânta Liturghie altfel decât cum trebuie? Eu am constatat o lipsă de sensibilitate a românului pentru spaţiul sacru. Intră în biserică precum ar intra în grădina publică, nu-l interesează că este un spaţiu sacru. A pierdut simţul sacrului sau se află în pericol de a pierde simţul sacrului. Şi aceasta, nu pentru că este influenţat de occidental, ci de o anumită categorie de inşi, care s-au impus pur şi simplu prin media şi care creează mentalităţi, opinii şi atitudini, pe care românul le imită cu o artă specifică. După Revoluţie s-a lucrat atât de mult să pierdem simţul valorilor, încât multora le place la nebunie prostul gust, limbajul trivial şi violenţa, găsind o plăcere deosebită în a strica ceea ce alţii au făcut bun, în numele libertăţii. Acestea sunt forme acute de degradare induse metodic de instituţii şi persoane care spun că fac educaţie.

Credeţi că, la nivel general, oamenii simt o criză a conştiinţei identitare? Iată, în Europa, ni se spune că noi suntem hoţi, săraci, vampiri, în timp ce câteva milioane de români lucrează acolo la cele mai grele munci.

Am impresia că sunt anumite persoane, care fac parte din anumite structuri, care văd foarte departe în timp, care au tot interesul să inducă românului că, de fapt, el a fost slugă şi rob şi trebuie să rămână slugă şi rob. Aceste persoane încearcă să susţină că românul nu trebuie să aibă o catedrală, că nu trebuie să aibă religia în şcoală, că Biserica ar trebui să fie o instituţie cât se poate de neglijată. Sunt convins că există structuri care au tot interesul ca ceea ce constituie sufletul neamului românesc să fie împins cumva într-o zonă de umbră sau la periferia societăţii. Este foarte curios că românii autentici nu-şi dau seama de tendinţa unora de a-l face pe român să nu mai fie român la el acasă.

Avem o viziune sceptică asupra vieţii? De ce atât de mulţi oameni privesc viaţa cu tristeţe, cu scepticism, în loc s-o privească cu bucurie, cu speranţă într-o lume a lui Hristos?

În măsura în care trăieşti în mod autentic mesajul lui Hristos, este exclus să nu trăieşti în bucurie. Dar în măsura în care viaţa ta este plină de cu totul alte aspiraţii şi preocupări, iar recursul la Hristos şi la Biserică este unul secundar, nu te poţi bucura în mod autentic. Vei trăi continuu drama celui preocupat şi dominat aproape în întregime de alte ideologii, alte forme culturale, alte interese şi alte aspiraţii. Dacă eu sunt animat de căutarea împărăţiei lui Dumnezeu şi de conştiinţa că, după aceea, toate celelalte mi se vor adăuga, voi avea toate motivele să-mi trăiesc în bucurie viaţa. Şi, invers, din momentul în care eu cred că împărăţia lui Dumnezeu e ceva probabil sau poate chiar inexistent, din momentul în care mă căznesc să-L fac pe Hristos completamente om şi doar atât, mă căznesc să-L compromit cât pot sau să-L aduc cât pot mai mult în zona exclusivă a spaţiului lumesc, sigur că trăiesc drama a ceea ce acest spaţiu îmi induce şi mă face să trăiesc.

„În perioada interbelică, elitele culturale erau mult mai cunoscute decât azi“

Scăderea numărului de copii, destrămarea familiilor sunt fenomene legate de social sau de această scădere a puterii de a iubi a oamenilor?

Fenomenul este foarte complex şi cred că este determinat atât de una, cât şi de alta. Factorul social creează anumite sensibilităţi în plan sufletesc şi invers. Stările sufleteşti influenţează spaţiul social. Or, când vorbim de spaţiul social, aici există forţe diverse, există mentalităţi diverse, există ideologii diverse, există interese diverse, care afectează profund psihologia individuală. Uitaţi-vă la un copil de şcoală generală de la ţară, care, dacă pleacă la oraş, dintr-o dată, devine altceva. Sau vedeţi diferenţa dintre comportamentul unui copil într-o societate, care încă trăieşte după valorile autentic româneşti şi creştine şi comportamentul unuia care vine dintr-un sat în care biserica nu e frecventată aproape deloc, unde nu mai există cămin cultural, dar, în schimb, la fiecare trei case, există o cârciumă şi o discotecă. Imaginaţi-vă că noi ne modelăm în funcţie de informaţia care pătrunde în noi, care este o formă de mâncare... Noi nu ne hrănim numai cu mâncarea propriu-zisă. Ne hrănim cu ceea ce vedem, cu ceea ce auzim, cu ceea ce aflăm. Şi, uitaţi-vă că ţăranul de astăzi nu mai stă în Poiana lui Iocan, ca Ilie Moromete, să discute problemele pe care le are. El se duce la televizor, iar la televizor vede ceea ce ştiţi dvs. că oferă televizorul. Toate emisiunile cu personalităţi de la care am putea învăţa ceva, care ar putea spune ceva interesant sunt împinse spre miezul nopţii, când oamenii simpli şi copiii se duc să se culce. Iar în timpul în care omul ar putea să vadă ceva util lui sunt prezentate numai programe care îi strică completamente viaţa. Un fost diplomat român, care a lucrat o perioadă în Japonia, mi-a spus că 60% din programele de televiziune şi radio din această ţară, până prin anii â70, erau programe culturale. Or, imaginaţi-vă ce s-a întâmplat cu România după anii â90, după marasmul comunist, când mass-media a fost cea care fost. Cât din programele radio-tv mai sunt culturale sau educative? Prin anii ’40, când, în SUA, s-a înfiinţat postul de radio CBS, pe frontispiciul clădirii acelui post de radio scria: „Americani, de aici nu veţi auzi ceea ce vreţi, ci ceea ce trebuie!“ Prin urmare, avem personalităţi care ne pot spune ceva şi care pot deveni modele. Avem nevoie de modele în toate spaţiile, iar aceste modele sunt ţinute deoparte.

Credeţi că această mărunţire a vieţii ţine de fenomene recente ca mărirea influenţei culturii laicizate?

O personalitate, fie că este din zona ştiinţei, fie că este din zona culturii, merită să fie cunoscută. O cultură laică autentică nu este primejdioasă. Ea trebuie să nu fie agresivă, ci să recunoască faptul că există vaste culturi marcate de ştiinţa autentică, de credinţă etc. Pericolul îl constituie prezentarea mediocrităţilor drept modele, numite ,,idoli“. Idolul este o formă de degradare a faptului religios autentic, prin diverse forme culturale secularizate. Acestea sunt promovate drept modele. Şi devin, pentru mulţi, modele. Laicizarea aduce după sine relativizarea şi uniformizarea valorilor, ceea ce duce la apariţia şi cultivarea gustului pentru subcultură. Cred că sunt grupuri şi centre de putere care vor să ne hrănim cu cunoştinţe trunchiate, neştiinţifice şi să ne mulţumim cu subcultura, cu aproximaţia; se vrea ca cea mai mare parte a populaţiei să fie subhrănită din punct de vedere cultural, subhrănită din punct de vedere ştiinţific şi duhovnicesc.

▲ Acordul prezumat este o măsură dură, nedemnă de drepturile omului

Sunteţi secretarul Comisiei de Bioetică a Patriarhiei Române. Cu câteva luni în urma acestui caz, s-a vorbit în mass-media despre impunerea acordului prezumat, prin lege, în condiţiile în care moartea cerebrală este un concept aflat în dezbatere în lumea medicală şi ştiinţifică de azi.

Eu am spus şi am şi scris despre faptul că avortul care se face fetelor mai mici de 15 ani nu este mai puţin un păcat, decât la altă vârstă. Din punct de vedere bisericesc, păcatul e păcat atâta vreme cât persoana care-l săvârşeşte ştie ce înseamnă binele şi răul. Drama este că tu vrei să impui această măsură din punct de vedere politic medicilor, categorie profesională care este pusă să slujească viaţa şi sănătatea. Există persoane predispuse să aibă copii foarte devreme. Dar este dureros că se forţează conştiinţa medicului să facă avort, în loc să se lucreze la nivelul mentalităţii copilului, la nivelul mentalităţii comune. Să li se spună părinţilor că, până la o anumită vârstă, copilul trebuie păzit sub toate aspectele şi să nu-i dea copilului libertatea să facă ce vrea. Referitor la acordul prezumat, este o măsură dură, nedemnă de drepturile omului. Primul document al Comisiei de Bioetică a Bisericii Ortodoxe Române, aprobat de Biserică, se referă la transplantul de organe. Biserica vede transplantul ca pe un act de generozitate, pe care cineva îl face în deplină sănătate mintală şi psihică, conştient de faptul că el oferă din dragoste faţă de aproapele un organ. Nu să fie deposedat de organe fără să-şi dea acordul. Acordul prezumat este un fel de siluire a unui organism care devine bancă de organe, fără ca subiectul căruia i-a aparţinut acest corp să-şi fi dat asentimentul în această privinţă.

Ce puteţi spune referitor la faptul că, prin legea transplantului de organe, se reglementează, iată, şi problema fertilizării in vitro? Adică embrionul este considerat o celulă sau un ţesut oarecare.

Embrionului au început să i se dea diverse denumiri. A apărut conceptul de „pre-embrion“, de „produs de concepţie“ şi i se ia dreptul de a mai fi considerat fiinţă umană. Dacă i-ai luat acest drept, poţi să faci cu el ce vrei. Biserica Ortodoxă Română are documente în această privinţă şi atrage atenţia că fertilizarea in vitro nu este de dorit. Ştim foarte bine că fertilizarea in vitro nu este atât de simplă, presupune un efort deosebit din partea mamei, presupune riscul distrugerii unor embrioni umani, care, pentru noi, sunt tot atâtea fiinţe umane, presupune riscul unor handicapuri ale celor care s-au născut pe această cale. Au fost descoperite circa 80 de maladii motorii la şobolanii care au fost obţinuţi din embrioni criocongelaţi. Vă puteţi imagina că, probabil, asemenea maladii ar putea exista şi la oamenii creaţi în acest mod, dar nu se vorbeşte despre ele. Pe de o parte se omoară copiii, pe de alta creăm copii care vor avea serioase probleme. Ne găsim într-o situaţie îngrijorătoare, din acest punct de vedere, care nu anunţă perspective prea îmbucurătoare.