Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Interviu Aici, pe pământ, viața are termen de expirare. Să nu o irosim!

Aici, pe pământ, viața are termen de expirare. Să nu o irosim!

Galerie foto (5) Galerie foto (5) Interviu
Un articol de: Pr. Georgian Păunoiu - 25 Oct, 2020

Neștiut de oameni, dar cercetat în chip tainic de Dumnezeu, acum aproape un mileniu, Cuviosul Dimitrie din Basarabi se nevoia pășind pe calea sfințeniei. Asemeni lui, ­până astăzi, cei despre care Sfântul Apostol Pavel spunea că „lumea nu este vrednică de ei”, departe de ochii lumii, cer milostivirea lui Dumnezeu ­pentru omenirea aflată în suferință și necaz. ­Părintele Vlasie Athonitul, sihastrul din pustia Viglăi, nu departe de schitul ­românesc Prodromu, se ostenește întru ­dobândirea Duhului și împărtășește din înțelep­ciunea Lui celor care-l caută. Cuvintele lui în aceste vremuri grele pentru toți sunt alinare și îmbărbătare în același timp. 

Părinte Vlasie, frica, panica sunt trăirile preponderente ale oamenilor din vremurile actuale. Cum putem scăpa de frică? Este îngăduit creștinului să fie fricos? Frica e păcat? Care e diferența între grijă și frică?

Frica putem să o evităm prin rugăciune, prin teama de iadul cel veșnic, prin Dumnezeiasca Împărtășanie, prin viața duhovnicească în general. Frica este, da, un păcat. Din moment ce Mântuitorul Hristos în Sfânta Evanghelie spune: „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeţi-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheena” (Mt. 10, 28). Iar Apostolul Ioan Teologul menționează în prima sa epistolă că „frica are cu sine pedeapsa” (1 Ioan 4, 18). Normal, creștinul nu trebuie să fie fricos. Trebuie să aibă bărbăție. Și chiar dacă fizic nu stă extraordinar, trebuie să dobândească bărbăție interioară prin rugăciune și luptă, prin mai multă osteneală. Avem acum un exemplu recent cu boala aceasta iscată de coronavirus. Acela căruia îi este frică că va lua microbi arată prea puțină credință. ­Fiindcă, în afara faptului că nu are iubire pentru Dumnezeu după cum ar trebui, nu are nici credință, nici încredere în Pronia lui Dumnezeu - că Dumnezeu îi va purta de grijă. Așadar, nu se află pe calea virtuții, ci pe calea duhului acestei lumi. Duhul acestei lumi însă este dușman lui Dumnezeu. Și cel care este dușman lui Dumnezeu sigur nu Îi este prieten. Diferența dintre atenție și frică este următoarea: atenția este virtute, iar frica adeseori aduce căderi. Domnul Hristos a zis: „Își vor pune mâinile pe voi și vă vor prigoni... și veți fi urâți de toți pentru numele Meu; iar cel care va răbda până în sfârșit, acela se va mântui”. Și exemplu aici îl avem pe ­Pilat. El s-a temut de farisei ca aceștia să nu-l pârască la Cezar și să-l învinovățească. Fiindcă i-au zis: „Dacă Îl eliberezi pe Acesta (adică pe Iisus), nu ești prieten al Cezarului”. Deci înfricoșat să nu-și piardă poziția sau, și mai rău, să primească vreo pedeapsă de la Cezar, L-a predat pe Domnul Hristos să fie răstignit.

Ni se spune: „Aveți cre­dință! Aveți nădejde!”. Dar toate parcă rămân pentru noi doar cuvinte venite din partea apro­piaților, ba chiar și a oamenilor Bisericii. Dumnezeu trebuie să ni le dea, și credința și nădejdea. Rugăciunea e cheia?

Da, într-adevăr, rugăciunea este cheia la toate problemele care se pot dezlega, însă alături de rugăciune este nevoie de multă cercare și luptă ca un anumit lucru să se împlinească. Ca să ne folosim de acest exemplu, cu cheia deschizi poarta, însă așa cum există porți ușoare de lemn, există și porți grele de fier. Da, într-adevăr, „cheia” le deschide pe toate, dar pentru unele este nevoie de mai multă osteneală și chiar opintire ca să le deschizi. În acest sens, luăm un alt exemplu: ești bolnav și faci rugăciune să fii bine, să te vindeci. Totuși, trebuie să faci și o încercare să mergi la un doctor, să iei un oarecare medicament, să ai grijă la hrana ta și la ceea ce te vatămă. La noi, în Grecia, chiar există câteva cuvinte înțelepte, edificatoare în acest sens: „Sfinte Gheorghe, ajută-mă!”. Iar Sfântul Gheorghe răspunde: „Mișcă-ți și tu mâna măcar!”. Sau altul: „Doamne, ajută-mă să-mi găsesc o soție credincioasă cu care să mă căsătoresc!”. Iar Dumnezeu zice: „Caută și tu puțin și te voi ajuta și Eu!”.

Care ar trebui să fie viziunea Bisericii astăzi, când există atâta tulburare și incertitudine în lume?

Toată concepția și grija Bisericii de astăzi, chiar dacă există confuzie și îndoială în lume, ar trebui să meargă după părerea mea în această direcție: împlinirea și rezolvarea tuturor problemelor să se facă în conformitate cu cazurile din calea și istoria Bisericii de-a lungul veacurilor. Adică, avem paradigme prin analogie din Vechiul și Noul Testament, de la Sfinții Apostoli, de la Sfinții Părinți ai Bisericii și din Viețile Sfinților. Nu există soluții mai bune ca acestea. ­„Iisus Hristos, ieri și azi și în veci, este Același.” (Evrei 13, 8)

Atunci când vezi în jurul tău, aproape generalizată, o atitudine care neagă orice valoare autentică, ce se cuvine să faci în calitate de creștin? Dar ca preot?

Dacă în jurul tău chiar există acele tendințe spre păcat și ­păcătuire care neagă și valorile cele mai autentice ca și creștin (și cu atât mai mult ca preot), trebuie să reacționezi și trebuie să mărturisești adevărul, ceea ce este corect, ceea ce este drept, și mai ales ceea ce este plăcut lui Dumnezeu. Și abia apoi, dacă nu te ascultă, să te îndepărtezi de ei.

Cum putem face față presiunii extraordinare puse pe seama familiei astăzi?

Modul în care ar trebui să stăm împotrivă la această mare cădere a conceptului de familie astăzi ar fi, după umila mea părere, cam acesta: întotdeauna puține cuvinte și în mod pașnic spuse, și exemplul personal bun și corect. Apoi cu rugăciunea și cu o viață adevărată în Hristos se poate transmite lumina adevărului și în familie și în afara ei. Niciodată însă cel cu familie nu trebuie să urmeze duhul ­antihristic care se răspândește astăzi în lume.

Cum am putea redobândi răbdare, într-o lume atât de agitată și grăbită?

Răbdarea în lumea în care trăim noi azi nu se poate recâștiga decât prin harul lui Dumnezeu și ținerea poruncilor Lui. Dacă am imita blândețea sfinților, am dobândi o viață ­duhovnicească mai aleasă și lucrarea virtuților ar împlini restul. Dar trebuie să lucrăm mântuirea noastră cu gândul că acum ­trebuie să facem lucrarea lui Dumnezeu, în această viață, ­deoarece în cealaltă va fi numai plată și răsplată după cele pe ­care le-am făcut.

Trăiți retras, fără a avea acces la tehnologia modernă. Ce sfat ați da unui adolescent sau tânăr dependent de telefon, de jocurile pe computer și, în general, de internet?

Eu personal, în afara unei lanterne care se încarcă de la soare, nu am nimic care să fie în legătură cu tehnologia. De aceea sfatul pe care l-aș da unui adolescent sau unui tânăr ar fi să observe cele de care are neapărată nevoie, și apoi cele care îl ajută sau îi sunt de folos. Iar pe cele care îl vatămă și mai ales care îl afectează sufletește, pe acelea să le evite. Și mă refer chiar și la telefonul mobil și la internet. Fiindcă dacă se descoperă pe sine neputincios și ispitit prin acelea, trebuie să le evite în totalitate. Deoarece este mai important să fie salvat omul ca suflet, decât să și-l piardă pe acesta prin încurcături de multe feluri cu păcatul.

Pentru mulți oameni, cultivați și educați de altfel, prezența și lucrarea lui Dumnezeu nu se arată în nici un fel în lume. Ei transmit și propriilor copii acest duh al certitudinii unei absențe. Ce am putea să le spunem părinților?

Părinților care nu au acea credință în Dumnezeu pe care ar trebui să o aibă în legătură cu lucrarea și virtuțile unei vieți creștine autentice, ce putem să le spunem decât ceea ce le spune Mântuitorul fariseilor: „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că închideţi Împărăţia cerurilor înaintea oamenilor; că voi nu intraţi, şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi” (Mt. 23, 13). De fapt, acest gen de părinți, prin indi­ferența lor pentru cele duhovni­cești și pentru mântuirea sufletelor lor, se fac exemple rele, atât pentru copiii lor, cât și pentru cei din jur. Ca urmare, sunt vrednici de milă fiindcă, numindu-se părinți, sunt de fapt purtați de alte duhuri: de la aroganță și mândrie până la egoism și puțină credință, fiind căldicei și influen­țați de falsa cultură, născută în Occident, a noii ordini mondiale care, răspândindu-se peste tot, încearcă să îi facă pe oameni să iubească numai duhul lumii acesteia. Însă cel care intră în jocul acestei lumi iubind duhul ei nu mai poate fi fierbinte pentru Dumnezeu, de aceea nici Duhul lui Dumnezeu nu se odihnește în acel om, fie și părinte.

Într-o secundă, accesând internetul, un tânăr intră în cercul vicios al desfrânării. Cum se poate vindeca? Ce remedii ar putea găsi?

Tânărul care-L iubește pe Dumnezeu, cu toate că are libertatea aceea de a apăsa un simplu buton și să devină rapid spectatorul unor scene pornografice pe internet, credeți-mă că nu o va face tocmai fiindcă Îl iubește pe Dumnezeu, deci va evita aceasta. Un tânăr care iubește pe Dumnezeu e asemenea lui Iosif cel preacurat, care fuge de păcat, fiindcă în inima lui este adevărata frică a lui Dumnezeu și iubește curăția și virtutea. De aceea, nici cel viclean nu îl poate păcăli, fiindcă după ce respinge răul, întru el se sălășluiește harul Sfântului Duh care îl ajută pe mai departe să biruiască celelalte tentații și viclenii ale vrăjmașului, spre slava lui Dumnezeu, spre mântuirea sufletului său și exemplu de curaj și virtute pentru cei din jurul lui. Însă cel indiferent duhovnicește, aflat și la vârsta imaturității ca tânăr, poate cădea în aceste ispite - dacă nu își schimbă gândul la timp -, ca mai apoi să ajungă ca un vas al vrăjmașului, obscen, sordid și chiar abominabil. Și pentru asemenea căderi, mijlocul de îndreptare este numai și numai pocăința cu mărturisirea păcatelor și tăierea lor definitivă - adică pur și simplu să nu mai privească pe internet asemenea imagini, fiindcă în viața lui trebuie să cultive altceva, care să-l facă să urce, alte repere. Tocmai fiindcă viața aceasta, de pe pământ, are „termen de expirare” - de terminare a zilelor. Ele se scurg, nu este nimeni etern (fără de moarte) în această viață de aici. Ceea ce adună aici omul va găsi pregătit în Cer.

Pot părinții să recomande copiilor lor lectura zilnică a Sfintei Scripturi și să interzică frecventarea unor anturaje necreștine?

Bineînțeles. Părinții chiar pot să ceară copiilor lor lectura zilnică a unor pasaje scripturistice, ba chiar și Dumnezeu dorește ca părinții să-și crească copiii și duhovnicește, nu doar trupește. În vremurile vechi, chiar primele lecturi ale copiilor se făceau pe textele sfinte. De aceea și găsim în Viețile Sfinților cum copiii de mici învățau evlavia și curajul pentru viața duhovnicească. Tinerețea cea curată dorește să se adape din izvoarele evlaviei și ale sfințeniei de la sine. De aceea și azi este nevoie ca părinții creștini să își sfătuiască și să-și educe copiii în duhul cel bun, nu cel lumesc. Prieteniile nepotrivite pot duce uneori, din lipsă de atenție, la greșeli mari. Iar când cresc, copiilor să li se explice cum anumite prietenii cu duh lumesc îi pot îndepărta de familie și chiar de ei înșiși, darmite ieșirile cu cei care nici măcar nu sunt creștini. În orice caz, machiajul și cosmetica nu sunt pentru copii și tineri, care au frumusețea lor de la Domnul, nefiind necesar a adăuga nimic. 

În cartea arhimandritului Emilianos Simonopetritul, „Tâlcuiri la Filocalie. Sfântul Isihie. Cuvânt despre trezvie”, scrie că la rugăciune, mintea noastră trebuie să fie goală de gânduri, adică să nu aibă ­gânduri, nici bune, nici ­rele, de nici un fel. Nu e ușor deloc să ajungem la aceasta.

Cele spuse de venerabilul egumen Emilian în comentariile la scrierile Sfântului Isihie - adică omul să nu primească în rugăciune nici un gând, nici bun, nici rău - se afirmă tocmai pentru ca omul să sporească întru rugăciunea lui și să aducă rod. După cum un cuplu în intimitatea lui când procreează un copil se dezbracă de acoperăminte și îndepărtează hainele, întocmai așa și sufletul care începe să se roage, uită toate celelalte preocupări, toate gândurile, alte amintiri ale minții, orice gând, fie bun, fie rău, ca unindu-se cu Dumnezeu să aducă rodul cel bun. Și prin această dumnezeiască unire, în taina rugăciunii către Dumnezeu, omul se luminează și începe să înțeleagă toate noimele scrierilor celor dumnezeiești, apoi dobândește puterea de a cultiva întru el virtutea și a o răspândi mai apoi și în jurul lui.

Cât viețuim aici, nimeni nu e scutit de rele, de întristări, de necazuri, chiar creștin fiind. Ba, cei cre­dincioși sunt mai puternic încercați de vrăjmașul omului, diavolul. Cum putem propovădui și îndemna pe cei indiferenți religios la a trăi credința în Hristos, când știm că aici, pe pământ, lucrurile sunt amestecate și nimic nu e statornic, ci schimbător?

Da, viața omului este o luptă cu duhurile cele necurate. Viața omului este ca un ring unde omul se luptă cu diavolul și cu acoliții lui. Omul trece aici, în viața aceasta, diferite examene ca să poată să intre în viața cea veșnică, în Împărăția lui Dumnezeu. Cădem în ispite când nu ne rugăm, când nu suntem atenți și nu avem trezvie duhovnicească. Din contră, când cineva este treaz duhovnicește și în stare de rugăciune, săgețile celui viclean cad și nu mai ating omul. Apoi, fiind lovite prin această incan­descență duhovnicească a trezviei, se zdrobesc tocindu-se și nu mai pot răni pe om. Însă când omul cade în păcat, atunci el se rănește pe sine sufletește. Totuși, prin pocăință el poate să se vindece și să-și tămăduiască chiar și rănile prin Sfintele Taine. Fiindcă nu există medicament mai puternic ca Spovedania și Împărtășania pentru un bolnav întru păcate.

Sfântul Atanasie Athonitul menționează în testamentul său că și-a petrecut zilele vieții lui „în multe și prea mari întristări și supărări”. Și de altfel nici un sfânt în viața aceasta nu a trecut fără ispite, încercări, lupte din partea diavolului și din partea oamenilor răi. Asemenea, nimeni dintre cei care și-au trăit viața aceasta într-o fericire temporară, adică „lapte și miere”, cum se spune, nu a avut loc în rai. Căci spune și Sfântul Isaac Sirul: „Nimeni nu se ridică la cer cu răsfăț”. Deci sunt îngăduite și de nevoie toate întristările pentru mântuirea omului. Însă Dumnezeu nu lasă ca omul să fie încercat peste puterea lui. Dacă cineva, de exemplu, poate ridica 100 kg, Dumnezeu îi va da să ridice cel mult până la 99 kg. Niciodată nu-l va încărca cu 200 kg (de exemplu) pentru că așa nu ar mai fi de vină omul pentru cele ce s-ar întâmpla.

Însă mai trebuie să știm ceva despre întristări. Ele nu îi află numai pe creștini, ci și pe cei necre­dincioși și pe cei idolatri și atei. Însă după judecățile lui Dumnezeu, unii sunt încercați spre a se smeri, alții ca să-și răscumpere păcatele lor, iar la alții întristările vin pentru a se arăta din acea încercare un motiv de pocăință spre mântuire. Deci, numai Dumnezeu cunoaște de ce și unde îngăduie încercările și întristările. Când sfătuim pe cineva să meargă la biserică, să postească, să se roage, să se spovedească și să se împărtășească cu Preacuratele Taine - într-un cuvânt să se nevoiască duhovnicește - trebuie să îl atenționăm că o să treacă și prin întristări, supărări și încercări în această viață. Dar și că supărării îi pune Dumnezeu stavilă prin bucurie, tulburării îi oferă liniștea, dezamăgirii îi pune în față nădejdea, războiului îi trimite pacea. Însă uneori acestea pot veni și în ordine inversă. Să nu credem că dacă suntem creștini și facem voia lui Dumnezeu, o să petrecem viață fericită și bucuroasă, iar cei păcătoși și atei invers. Nu așa, ci toate le îngăduie Dumnezeu în conformitate cu dreptatea Lui și după judecățile Lui mai presus de înțelegerea noastră.

Ca oameni ce suntem, bineînțeles că dorim să evităm durerea, necazul, supărarea, întristarea și tot ceea ce este rău. Cu toate acestea iată că nu le putem evita. Dumnezeu știe, cum spuneam, fiecărui om ce să îi îngăduie, tocmai fiindcă nu toate doctoriile fac bine pe orice om. Ci unele pe unii, altele pe alții. Chinurile și întristările sunt parte a acestei vieți. Cealaltă viață este a plății și a răsplății. Însă fiecare va lua dincolo după ceea ce a lucrat întru aceasta, fie bune, fie cele viclene.

Da. Hristos nu a fost niciodată bolnav, dar la fel NICIODATĂ nu a păcătuit precum noi, oamenii. Cu toate acestea, a suferit multă durere și multe chinuri ­fiind răstignit pe Cruce și nu pentru că a greșit întru ceva, ci ­pentru plata păcatelor lumii, ale noastre, ale tuturor. Noi, în „toate suferințele noastre”, am uitat că suntem vinovați, pe când EL nu este vinovat. Și iarăși, Hristos Domnul nu S-a ferit să ridice greutatea păcatelor întregii lumi asupra Sa, răstignindu-Se pe Cruce, dar noi nu am dori nici pe ale noastre a ni le ispăși. De fapt, noi uităm că Domnul ­Hristos chiar a MURIT pe Cruce. Pentru noi.

(Traducere din limba greacă de monahul Gherasim Prodromitul)

Citeşte mai multe despre:   ­Părintele Vlasie Athonitul