Munteancă în copilărie, ieșeancă la vârsta studiilor și a maturității, cu o carieră medicală împlinită la Cabinetul stomatologic „Sfântul Pantelimon” al Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, doamna dr. Aurelia Luchian
„Alchimia” convertirii
În Duminica Tomei ne răscolește, probabil pe toți, expresia lui Toma, exclamația lui, foarte înciudată și totuși deschizătoare de perspective noi, „Până când nu voi pune mâna mea în palma găurită a lui Hristos nu voi crede în învierea Lui”. Toma este un necredincios care însă, prin atingere, mai târziu, chiar în duminica lui, se convertește, se reconvertește. De aici plecăm în dezbaterea organizată și pentru acest număr de „Lumina de Duminică” la Radio Trinitas. Ca invitați, am avut pe părintele arhimandrit TIMOTEI AIOANEI, Exarh cultural al Arhiepiscopiei lașilor, asist, univ. dr. psiholog SMARANDA BUJU, prof. univ. CĂTĂLIN TURLIUC, cercetător la Institutul „A. D. Xenopol” , și pe IOAN HOLBAN, scriitor și critic literar. Întâlnirea a fost moderată de Nicolae Dima, redactor șef al Studioului de producție video Trinitas TV.
Cui i se datorează faptul că necredinciosul nu a atins încă credința?
CĂTĂLIN TURLIUC: Un răspuns general poate fi, fără îndoială, cel care poate fi invocat în toate cazurile de convertire sau reconvertire, și anume un context, pentru că de cele mai multe ori în cursul istoriei convertirile s-au petrecut în conjuncturi care au fost, adesea, efervescente, cel puțin din perspectiva vieții sociale. Sigur, în plan profund, convertirea înseamnă o transformare interioară și înseamnă a accede la o altă lumină sau la adevărata lumină. Din punctul acesta de vedere, cred că un credincios care se convertește sau este reconvertit rămâne cu credința în Dumnezeu, însă găsește un alt drum, un alt „methodos” de a fi mai aproape de Dumnezeu, de a înțelege mai bine ceea ce Dumnezeu semnifică pentru sufletul său.
De ce sunt necredincios?
Părinte Timotei, dacă sunt necredincios în seamnă că asta este o vină a mea? Am vreo vinovăție în faptul că nu sunt credincios?
Pr. TIMOTEI AIOANEI: Atunci când nu ai primit cuvântul adevărului, atunci când nu ai răspuns chemării Mântuitorului, ești vinovat. Însă sunt persoane care nu au auzit încă despre învățătura Mântuitorului, care trăiesc în alte contexte.
Totuși, ca un răspuns scurt, depinde de situație, depinde de persoane.
Ca duhovnic, învinovățiți familia unui astfel de om, dacă, să zicem, ei sunt creștini, dar nu sunt credincioși neapărat?
Pr. TIMOTEI AIOANEI: În familia creștină, fiecare copil trebuie să afle primele adevăruri despre Dumnezeu, despre împărăția veșnică. Dacă aceste familii nu oferă copiilor primele învățături, ele sunt vinovate.
CĂTĂLIN TURLIUC: Eu cred că trebuie precizat ceva, și anume că toți creștinii sunt credincioși, nu toți sunt practicanți, dar cred că prin Taina Botezului și prin modul în care într-un fel sau altul trăiesc creștinismul ei sunt credincioși.
„În biserică verifici permanent credința”
Poate că îl trăiesc la un nivel atât de mic, încât nu se pot numi credincioși. Ce credeți, domnule Holban?
IOAN HOLBAN: V-aș pomeni, mai întâi, de un caz de convertire inversă (cel puțin după opinia unora!): Tudor Arghezi. A fost monah și a stat într-o mănăstire. A plecat din mănăstire, s-a făcut mirean, a luat numele acesta, a trăit cum a trăit și apoi a scris „Psalmii” celebri, despre care toată lumea vorbește cum că ar fi unul din izvoarele sentimentului religios în literatura sau poezia modernă.
Eu cred în ceea ce a spus domnul Cătălin Turliuc la început, și anume că de foarte multe ori e vorba de contexte, istorice, sociale, familiare, atunci când vorbim despre convertiri.
Nu-mi imaginez limita sub care nu mai poți fi numit credincios, dar frecventarea slujbelor bisericii poate oferi multe răspunsuri. Altfel, pierzi momente importante, așa cum a pierdut și Apostolul Toma. El a spus că nu va crede până nu va atinge rana din mâna Mântuitorului. Oamenii de astăzi nu mai pot atinge cu mâna rana Mântuitorului, dar pot să o atingă sărutând moaștele mucenicilor, care vin pe urma pildei lui. În biserică nu doar te obișnuiești cu credința, ci chiar o întărești și o verifici permanent.
Dar omul care ajunge la moaște deja a trecut un prag...
IOAN HOLBAN: Evident că da.
Recii, fierbinții și căldiceii
Să-l întrebăm pe specialist ce crede despre această chestiune a contextului. Pot să mă mântuiesc, pot să descopăr credința într-un context special secularizat, să zicem, cum este societatea contemporană apuseană, sau chiar păgân, așa cum este, să zicem, societatea musulmană din Arabia Saudită? Contextul este atât de important?
SMARANDA BUJU: Cum s-a și spus, contextul este foarte important la orice nivel, începând de la familie, societate și mediu profesional. Dar eu aș continua să spun că, totuși, și individul poartă o vină în atâta necredință. Fiecare are o căutare, mai mare sau mai mică, și totuși unii se împotmolesc la un moment dat, iar alții ajung la credință. De ce nu toți ajungem la credință, pentru că la toți există această căutare? Poate că ar trebui legat rezultatul final de sinceritatea căutării, de modul cum te implici și cum te dăruiești acestei căutări. Sunt atâtea cazuri în care unii se împotmolesc sau nu caută bine, sau nu știu unde să caute, sau se mulțumesc cu prea puțin și nu merg mai de parte - și nu ajung să înțeleagă credința, să primească credința.
Părinte Timotei, sunteți duhovnic, ați spovedit o mulțime de oameni, nu întâlniți și oameni căldicei...
Pr. TIMOTEI AIOANEI: Sunt foarte mulți oameni căldicei, poate tot mai mulți, dar cred că este de preferat o persoană mai rece, care se poate converti într-o zi, decât o persoană de mijloc, care va rămâne totdeauna în această situație. În general, oamenii mai reci pot deveni într-o zi mai buni, dar cei căldicei riscă să rămână pe aceeași treaptă. Sunt foarte mulți oameni pe care-i întâlnești la spovedanie, dar care vin doar pentru a îndeplini o obligație, nu simt mai mult dincolo de acest lucru, să spunem, formal.
E o formalitate pe care vor să o îndeplinească sau este o superstiție? Hai să merg să mă spovedesc și să mă împărtășesc pentru că o să-mi meargă bine...
Pr. TIMOTEI AIOANEI: Am întâlnit și persoane care plâng la spovedanie. O persoană care lăcrimează la spovedanie, zic eu, este o persoană foarte aproape de Dumnezeu.
„E riscant să măsurăm credința”
CĂTĂLIN TURLIUC: Eu cred că ar trebui să încercăm să nu cuantificăm credința pentru că acest lucru este foarte periculos. Îmi amintesc aici că Jean Cocteau spunea că „nu există dragoste, există dovezi de dragoste”. Eu nu cred că există credință, ci dovezi de credință. Fie că ele se întâmplă acolo unde este normal să se întâmple pentru creștinii practicanți, fie în altă parte, este greu să cuantificăm credința. E foarte greu să cuantificăm, până la urmă, o trăire, pentru că despre asta este vorba, care este cu totul particulară.
Cred că a măsura credința, doar într-un mod dintr-acesta formal, superficial, este câteodată riscant, pentru că, în felul acesta, riscăm să asumăm noi o parte din vina lor... pentru lipsa noastră de deschidere, de empatie, față de cei care s-au rătăcit de turma Bisericii, ori, într-un fel sau altul, nu se simt aproape de ea la modul în care ar fi justificat să se simtă.
Credeți că un om care nu merge regulat la biserică, care nu merge în fiecare duminică la biserică, sau, să zicem, o dată la două-trei duminici, poate fi un om credincios?
CĂTĂLIN TURLIUC: Da. Și pot explica dându-vă foarte multe exemple istorice. Reforma s-a născut într-un context în care o dimensiune fundamentală a fost că negustorul, întreprinzătorul cum îi spunem noi astăzi, nu avea posibilitatea ca pe corabie sau acolo unde se deplasa el, pe un drum lung, să se oprească și să se roage lui Dumnezeu într-un cadru instituțional bine definit.
Cred că ritualul ca atare joacă un rol fundamental. Dar ritualul ascunde această credință. Nu putem echivala pietatea, credința, cu ritualul și toate acestea, cu o instituție.
„Biserica înseamnă și clădire”
Sunteți de acord, domnule Holban? Dumneavoastră de ce mergeți la biserică? Pentru că luați în felul acesta contact cu o instituție...
IOAN HOLBAN: În ce mă privește, percep altfel valorile acestea, sau întâmplarea face că nu sunt negustor nu merg mult pe apă, și atunci stau mai mult acasă și pot să-mi găsesc timp ca să merg la biserică!
În orice caz, din punctul meu de vedere, mersul la biserică este dincolo de ritual. Știu la ce se gândește domnul Turliuc și, într-adevăr, e ușor să treci în partea cealaltă, în habotnicie.
Se spune la un moment dat că cei care sunt credincioși, dar nu sunt preoți sau monahi sunt ca niște lumini pentru lumea aceasta. Dar oamenii care cred nu înseamnă că trebuie să iasă în stradă, să-și strige credința la fiecare colț, să declarăm la microfoane că suntem credincioși ș.a.m.d.
CĂTĂLIN TURLIUC: Să ne gândim că în filosofia franceză a veacului al XVIII-lea, nici Rousseau, nici Montesquieu, nici enciclopediștii, în ansamblul lor, ș.a.m.d. nu au fost atei. Ce vreau să sugerez cu asta? Biserica nu este doar clădirea, biserica este mai mult decât atât, și știm foarte bine acest lucru. A nu participa la predanie, într-o anumită manieră, nu exclude credința.
De multe ori suntem într-o situație în care ni se întâmplă, fără să fim pe apă, în aer sau în altă parte, să nu ajungem la biserică. Asta nu în seamnă că noi nu putem trăi în credință.
Pr. TIMOTEI AIOANEI: Să știți că Biserica înseamnă și clădire și foarte mulți Părinți ai Bisericii vorbesc despre asta. Nicolae Cabasila spunea foarte clar: „Cine nu stă aici, în biserică, nu va putea sta dincolo, în împărăția lui Dumnezeu”. A fost numită biserica „antecamera împărăției cerurilor”.
Biserica este o poartă către împărăție, dar dacă noi nu iubim biserica putem aduce foarte multe argumente, accentuând într-una că nu înseamnă doar clădirea. Înseamnă și clădirea, pentru că acolo este prezent Hristos euharistie. El nu-i prin casele oamenilor.
Hristos este oriunde, îl întâlnim în rugăciune, dar Hristos euharistie acolo este - în biserică. Dacă nu ținem cont de acest aspect nu știu dacă ne aflăm pe drumul Părinților Bisericii.
CĂTĂLIN TURLIUC: Eu am spus că Biserica înseamnă nu numai clădirea. Atenție la nuanță!
Din prigonitor, Apostol al popoarelor
Haideți să facem o fenomenologie a convertirii. Vă rog să vă gândiți la un exemplu de convertire. Putem începe de la exemplele biblice, urmând să ne extindem în câmpul istoriei, al culturii. Părinte, vă rog.
Pr. TIMOTEI AIOANEI: Aș începe cu cazul arhicunoscut al Apostolului neamurilor. Ni se vorbește în paginile Faptelor Apostolilor despre felul cum se comporta față de primii creștini. Pe drumul Damascului, oraș în care auzise că există o comunitate de creștini, i s-a arătat Mântuitorul în plină zi și i-a spus: „Saule, Saule, de ce Mă prigonești? Greu îți este să lovești cu piciorul în țepușă” și celelalte care sunt cunoscute. Acolo a avut loc convertirea lui Saul.
Dar o convertire dramatică. Nu a fost o întâlnire colocvială cu Hristos, ci una dramatică.
TIMOTEI AIOANEI: De acolo viața lui s-a schimbat. Ce-a urmat se știe. El a devenit marele misionar. A călătorit, a întemeiat comunități, a scris, a vorbit despre Mântuitorul. A fost considerat ca un mare apostol, ca cel mai mare apostol, Apostolul neamurilor.
Este un caz care are unicitatea lui. Nu multora li se arată Hristos, nici măcar nu le vorbește multora. De cele mai multe ori alege Hristos intermediari. La foarte puțini oameni Hristos li se arată.
Părinte, haideți să luăm exemplul Măriei Magdalena, care era desfrânată notorie. Ce o schimbă pe ea, de fapt?
TIMOTEI AIOANEI: În primul rând, atitudinea Mântuitorului, cred, felul cum i-a vorbit Mântuitorul.
Faptul că nu a condamnat-o?
TIMOTEI AIOANEI: Știm prea bine ce atitudine au avut ceilalți oameni față de păcatul ei. Știm care era rânduiala Legii Vechi: astfel de persoane erau omorâte cu pietre. Mântuitorul a avut o altfel de atitudine față de ea.
Dimensiunea socialăa convertirii
Există până acum două motive de convertire, de întoarcere, în primul rând iubirea lui Dumnezeu, care nu condamnă, ci reprimește, evident cazul Mariei Magdalena, și autoritatea lui Dumnezeu, manifestată în fața Sfântului Apostol Pavel. Alte cazuri, alte păreri, domnule Turliuc?
CĂTĂLIN TURLIUC: Vă voi vorbi doar de convertiri în masă, nu am să vorbesc de spre cazuri individuale. Însăși răspândirea creștinismului în Europa a avut loc mai ales prin convertiri de masă. Aș aminti de astfel de convertiri chiar în spațiul românesc, trecând de faza bogomilă: încercarea lui loniță Caloianul de a se converti de la Ortodoxie și a accepta dominația Romei, în schimbul coroanei, în cel de-al doilea țarat bulgăresc - cum îi spun bulgarii - Imperiul Româno-Bulgar, cum îi spunem noi.
În perioada reconquistei, așa numiții conversos sau morisci, evreii care au renunțat formal la mozaism și au trecut la catolicism. Să ne gândim câți români poartă astăzi numele de Botez, Botezatu ș.a.m.d. Strămoșii lor au fost convertiți la Ortodoxie. Acest lucru s-a întâmplat, cu precădere, în prima jumătate a se colului al XIX-lea. Să ne gândim deopotrivă la faptul că, iată, secte foarte puternice, precum albigenzii și catarii, în sudul Franței, au fost în cele din urmă convinși și convertiți.
Convertiri au fost, vor fi, probabil, în continuare, iar acest fenomen nu este doar un fenomen care poate fi asociat credinței. Eu cred că există o profundă dimensiune socială.
Cazuri speciale: convertirile la Ortodoxie
SMARANDA BUJU: În ceea ce privește convertiții la Ortodoxie, la Biserica Ortodoxă, din cazurile pe care le-am studiat eu nu există nici un motiv de convertire social-politic, așa cum s-a invocat anterior. Din cele mai multe cazuri studiate, convertirea se realizează datorită iubirii lui Dumnezeu.
Cei convertiți simt că trebuie să facă acest pas, în Biserică sau întâmplător, într-un context pe care Dumnezeu l-a pus la cale, complice. Este o convertire interioară. O convertire cu forța nu poate fi numită, probabil, convertire.
Sfântul Petru a făcut convertire în masă la Rusalii? Acolo s-au botezat trei mii de oameni.
IOAN HOLBAN: Se poate vorbi, probabil, de convertire în masă, dar prin predică.
„Istoria trebuie să aibă un sens”Calea intelectuală este una care țe poate duce către credință? CĂTĂLIN TURLIUC: Nu este neapărat o cale. Câteodată există chiar o incompatibilitate, mai ales dacă suntem produsul unei școli puternic secularizate. A înțelege sau a explica oarecum rațional ceea ce formalizezi în credința ta este important, pentru că te întărește. Sigur că un intelectual explică în cuvinte mai elaborate și mai frumoase ceea ce un om simplu îți poate spune direct și în două cuvinte, dar intelectul nu exclude credința, asta vreau să subliniez, sunt situații în care o potențează. În momentul în care cuprindeți într-o privire de ansamblu istoria umanității, privirea aceasta vă dă a înțelege că Dumnezeu este pretutindeni prezent sau dimpotrivă că este total absent? Și, ca atare, cunoașterea istoriei vă duce către concluzia credinței sau dimpotrivă? CĂTĂLIN TURLIUC: Cunoașterea istoriei este o platformă. Dacă judecăm în sens strict scientist, noi suntem homo sapiens sapiens. De la „apariția” speciei există o scară istorică ce poate fi completată până la acest moment. Există și o istorie, fără îndoială, în care Duhul lui Dumnezeu este prezent, este curgerea timpului în sens creștin, curgerea timpului în sens religios. Acest lucru face ca istoria să aibă sens. Are un caracter, ca să-i spunem așa, teologic. Istoria trebuie să aibă un sens, istoria nu este o chestiune haotică, să spunem așa, ea ne dă un trecut inteligibil care, în primul rând, ne dă identitate, pentru că am vorbit astăzi despre convertire și să mergem și mai departe și să spunem: cel care se naște și este botezat de părinții lui, și primește Duhul Sfânt, în felul acesta îl are ca pe un dat, îl trăiește, face parte din identitatea lui. A schimba această identitate, a trece într-un alt registru confesional înseamnă o schimbare mult mai profundă, care înseamnă ruperea de o tradiție, de un anumit tip de identitate și asta este totdeauna traum atizantă. Ortodoxia poate îmbogăți EuropaCĂTĂLIN TURLIUC: Înțelegerea acestei dimensiuni a convertirii cred că merită o discuție mai aplicată vizavi de niște resorturi care individualizează, să spunem așa, pe om în calitatea lui de credincios fată de Dumnezeu. Și cred ca ceea ce este relevant din perspectiva discuției mai largi rămâne, din păcate, cantitatea. Vorbim de convertire și, de multe ori, invocăm acest aspect al cantității. Spunem că sunt mulți... Pe de altă parte însă, valorile Ortodoxiei, modul în care noi, ca neam ortodox, împreună cu grecii, care nu și- au despărțit Biserica de stat, vom contribui și vom aduce propriul nostru patrimoniu acestei Europe care vrea să fie septică religios, care nu are nimic în constituție referitor la dimensiunea creștină, cred că aici suntem noi puternici, și aici putem aduce ceva, o pildă, noi, în totalitatea noastră, noi, ca mulțime, noi, ca ortodocși care avem ceva de spus. IOAN HOLBAN: Să-i punem și pe bulgari acolo! |