„Alchimia” convertirii

În Duminica Tomei ne răscolește, probabil pe toți, expresia lui Toma, exclamația lui, foarte înciudată și totuși deschizătoare de perspective noi, „Până când nu voi pune mâna mea în palma găurită a lui Hristos nu voi crede în învierea Lui”. Toma este un necredincios care însă, prin atingere, mai târziu, chiar în duminica lui, se convertește, se reconvertește. De aici plecăm în dezbaterea organizată și pentru acest număr de „Lumina de Duminică” la Radio Trinitas. Ca invitați, am avut pe părintele arhimandrit TIMOTEI AIOANEI, Exarh cultural al Arhiepiscopiei lașilor, asist, univ. dr. psiholog SMARANDA BUJU, prof. univ. CĂTĂLIN TURLIUC, cercetător la Institutul „A. D. Xenopol” , și pe IOAN HOLBAN, scriitor și critic literar. Întâlnirea a fost moderată de Nicolae Dima, redactor șef al Studioului de producție video Trinitas TV.

Cui i se datorează faptul că necredinciosul nu a atins încă credința?

CĂTĂLIN TURLIUC: Un răspuns general poate fi, fără îndoială, cel care poate fi in­vocat în toate cazurile de con­vertire sau reconvertire, și anume un context, pentru că de cele mai multe ori în cursul istoriei convertirile s-au pe­trecut în conjuncturi care au fost, adesea, efervescente, cel puțin din perspectiva vieții so­ciale. Sigur, în plan profund, convertirea înseamnă o trans­formare interioară și înseam­nă a accede la o altă lumină sau la adevărata lumină. Din punctul acesta de vedere, cred că un credincios care se con­vertește sau este reconvertit rămâne cu credința în Dum­nezeu, însă găsește un alt drum, un alt „methodos” de a fi mai aproape de Dumnezeu, de a înțelege mai bine ceea ce Dumnezeu semnifică pentru sufletul său.

De ce sunt necredincios?

Părinte Timotei, dacă sunt necredincios în ­ seamnă că asta este o vină a mea? Am vreo vi­novăție în faptul că nu sunt credincios?

Pr. TIMOTEI AIOANEI: Atunci când nu ai primit cuvân­tul adevărului, atunci când nu ai răspuns chemării Mântuitorului, ești vinovat. Însă sunt persoane care nu au au­zit încă despre învățătura Mântuitorului, care trăiesc în alte contexte.

Totuși, ca un răspuns scurt, depinde de situație, depinde de persoane.

Ca duhovnic, învinovățiți familia unui astfel de om, dacă, să zicem, ei sunt creștini, dar nu sunt credincioși neapărat?

Pr. TIMOTEI AIOANEI: În familia creștină, fiecare copil trebuie să afle primele adevă­ruri despre Dumnezeu, despre împărăția veșnică. Dacă aceste familii nu oferă copiilor primele învățături, ele sunt vinovate.

CĂTĂLIN TURLIUC: Eu cred că trebuie precizat ceva, și anume că toți creștinii sunt cre­dincioși, nu toți sunt practicanți, dar cred că prin Taina Botezu­lui și prin modul în care într-un fel sau altul trăiesc creștinismul ei sunt credincioși.

„În biserică verifici permanent credința”

Poate că îl trăiesc la un nivel atât de mic, încât nu se pot numi credin­cioși. Ce credeți, dom­nule Holban?

IOAN HOLBAN: V-aș po­meni, mai întâi, de un caz de convertire inversă (cel puțin după opinia unora!): Tudor Arghezi. A fost monah și a stat într-o mănăstire. A ple­cat din mănăstire, s-a făcut mirean, a luat numele acesta, a trăit cum a trăit și apoi a scris „Psalmii” celebri, despre care toată lumea vorbește cum că ar fi unul din izvoarele sentimentului religios în lite­ratura sau poezia modernă.

Eu cred în ceea ce a spus domnul Cătălin Turliuc la în­ceput, și anume că de foarte multe ori e vorba de contexte, istorice, sociale, familiare, atunci când vorbim despre convertiri.

Nu-mi imaginez limita sub care nu mai poți fi numit cre­dincios, dar frecventarea sluj­belor bisericii poate oferi mul­te răspunsuri. Altfel, pierzi momente importante, așa cum a pierdut și Apostolul Toma. El a spus că nu va crede până nu va atinge rana din mâna Mântuitorului. Oamenii de astăzi nu mai pot atinge cu mâna rana Mântuitorului, dar pot să o atingă sărutând moaștele mucenicilor, care vin pe urma pildei lui. În biserică nu doar te obișnuiești cu cre­dința, ci chiar o întărești și o verifici permanent.

Dar omul care ajunge la moaște deja a trecut un prag...

IOAN HOLBAN: Evident că da.

Recii, fierbinții și căldiceii

Să-l întrebăm pe specia­list ce crede despre această chestiune a con­textului. Pot să mă mântuiesc, pot să descopăr credința într-un context special secularizat, să zicem, cum este societa­tea contemporană apu­seană, sau chiar păgân, așa cum este, să zicem, societatea musulmană din Arabia Saudită? Contextul este atât de important?

SMARANDA BUJU: Cum s-a și spus, contextul este foarte important la orice nivel, înce­pând de la familie, societate și mediu profesional. Dar eu aș continua să spun că, totuși, și individul poartă o vină în atâta necredință. Fiecare are o căutare, mai mare sau mai mică, și totuși unii se împotmo­lesc la un moment dat, iar alții ajung la credință. De ce nu toți ajungem la credință, pentru că la toți există această căutare? Poate că ar trebui legat rezul­tatul final de sinceritatea cău­tării, de modul cum te implici și cum te dăruiești acestei cău­tări. Sunt atâtea cazuri în care unii se împotmolesc sau nu ca­ută bine, sau nu știu unde să caute, sau se mulțumesc cu prea puțin și nu merg mai de­ parte - și nu ajung să înțeleagă credința, să primească credința.

Părinte Timotei, sunteți duhovnic, ați spovedit o mulțime de oameni, nu întâlniți și oameni căldi­cei...

Pr. TIMOTEI AIOANEI: Sunt foarte mulți oameni căl­dicei, poate tot mai mulți, dar cred că este de preferat o per­soană mai rece, care se poate converti într-o zi, decât o per­soană de mijloc, care va rămâ­ne totdeauna în această situa­ție. În general, oamenii mai reci pot deveni într-o zi mai buni, dar cei căldicei riscă să rămână pe aceeași treaptă. Sunt foarte mulți oameni pe care-i întâlnești la spoveda­nie, dar care vin doar pentru a îndeplini o obligație, nu simt mai mult dincolo de acest lu­cru, să spunem, formal.

E o formalitate pe care vor să o îndeplinească sau este o superstiție? Hai să merg să mă spo­vedesc și să mă împărtășesc pentru că o să-mi meargă bine...

Pr. TIMOTEI AIOANEI: Am întâlnit și persoane care plâng la spovedanie. O persoană care lăcrimează la spovedanie, zic eu, este o persoană foarte aproape de Dumnezeu.

„E riscant să măsurăm credința”

CĂTĂLIN TURLIUC: Eu cred că ar trebui să încercăm să nu cuantificăm credința pentru că acest lucru este foarte periculos. Îmi amintesc aici că Jean Cocteau spunea că „nu există dragoste, există dovezi de dragoste”. Eu nu cred că există credință, ci dovezi de credință. Fie că ele se întâmplă acolo unde este normal să se întâmple pentru creștinii prac­ticanți, fie în altă parte, este greu să cuantificăm credința. E foarte greu să cuantificăm, până la urmă, o trăire, pentru că despre asta este vorba, care este cu totul particulară.

Cred că a măsura credința, doar într-un mod dintr-acesta formal, superficial, este câteo­dată riscant, pentru că, în felul acesta, riscăm să asu­măm noi o parte din vina lor... pentru lipsa noastră de deschidere, de empatie, față de cei care s-au rătăcit de turma Bisericii, ori, într-un fel sau altul, nu se simt aproape de ea la modul în care ar fi justi­ficat să se simtă.

Credeți că un om care nu merge regulat la biseri­că, care nu merge în fie­care duminică la biseri­că, sau, să zicem, o dată la două-trei duminici, poa­te fi un om credincios?

CĂTĂLIN TURLIUC: Da. Și pot explica dându-vă foarte multe exemple istorice. Refor­ma s-a născut într-un context în care o dimensiune funda­mentală a fost că negustorul, întreprinzătorul cum îi spunem noi astăzi, nu avea posi­bilitatea ca pe corabie sau aco­lo unde se deplasa el, pe un drum lung, să se oprească și să se roage lui Dumnezeu într-un cadru instituțional bine definit.

Cred că ritualul ca atare joacă un rol fundamental. Dar ritualul ascunde această cre­dință. Nu putem echivala pie­tatea, credința, cu ritualul și toate acestea, cu o instituție.

„Biserica înseamnă și clădire”

Sunteți de acord, dom­nule Holban? Dumnea­voastră de ce mergeți la biserică? Pentru că luați în felul acesta contact cu o instituție...

IOAN HOLBAN: În ce mă privește, percep altfel valorile acestea, sau întâmplarea face că nu sunt negustor nu merg mult pe apă, și atunci stau mai mult acasă și pot să-mi găsesc timp ca să merg la bi­serică!

În orice caz, din punctul meu de vedere, mersul la bi­serică este dincolo de ritual. Știu la ce se gândește domnul Turliuc și, într-adevăr, e ușor să treci în partea cealaltă, în habotnicie.

Se spune la un moment dat că cei care sunt credincioși, dar nu sunt preoți sau monahi sunt ca niște lumini pentru lu­mea aceasta. Dar oamenii care cred nu înseamnă că trebuie să iasă în stradă, să-și strige credința la fiecare colț, să de­clarăm la microfoane că sun­tem credincioși ș.a.m.d.

CĂTĂLIN TURLIUC: Să ne gândim că în filosofia franceză a veacului al XVIII-lea, nici Rousseau, nici Montesquieu, nici enciclopediștii, în ansam­blul lor, ș.a.m.d. nu au fost atei. Ce vreau să sugerez cu asta? Biserica nu este doar clădirea, biserica este mai mult decât atât, și știm foarte bine acest lucru. A nu partici­pa la predanie, într-o anumită manieră, nu exclude credința.

De multe ori suntem într-o situație în care ni se întâmplă, fără să fim pe apă, în aer sau în altă parte, să nu ajun­gem la biserică. Asta nu în­ seamnă că noi nu putem trăi în credință.

Pr. TIMOTEI AIOANEI: Să știți că Biserica înseamnă și clădire și foarte mulți Părinți ai Bisericii vorbesc despre asta. Nicolae Cabasila spunea foarte clar: „Cine nu stă aici, în bise­rică, nu va putea sta dincolo, în împărăția lui Dumnezeu”. A fost numită biserica „antecamera împărăției cerurilor”.

Biserica este o poartă către împărăție, dar dacă noi nu iu­bim biserica putem aduce foarte multe argumente, accen­tuând într-una că nu în­seamnă doar clădirea. Înseam­nă și clădirea, pentru că acolo este prezent Hristos euharistie. El nu-i prin casele oamenilor.

Hristos este oriunde, îl în­tâlnim în rugăciune, dar Hris­tos euharistie acolo este - în bi­serică. Dacă nu ținem cont de acest aspect nu știu dacă ne aflăm pe drumul Părinților Bi­sericii.

CĂTĂLIN TURLIUC: Eu am spus că Biserica înseamnă nu numai clădirea. Atenție la nuanță!

Din prigonitor, Apostol al popoarelor

Haideți să facem o feno­menologie a convertirii. Vă rog să vă gândiți la un exemplu de conver­tire. Putem începe de la exemplele biblice, ur­mând să ne extindem în câmpul istoriei, al cultu­rii. Părinte, vă rog.

Pr. TIMOTEI AIOANEI: Aș începe cu cazul arhicunoscut al Apostolului neamurilor. Ni se vorbește în paginile Fapte­lor Apostolilor despre felul cum se comporta față de pri­mii creștini. Pe drumul Damascului, oraș în care auzise că există o comunitate de creș­tini, i s-a arătat Mântuitorul în plină zi și i-a spus: „Saule, Saule, de ce Mă prigonești? Greu îți este să lovești cu pi­ciorul în țepușă” și celelalte care sunt cunoscute. Acolo a avut loc convertirea lui Saul.

Dar o convertire dra­matică. Nu a fost o întâl­nire colocvială cu Hris­tos, ci una dramatică.

TIMOTEI AIOANEI: De acolo viața lui s-a schimbat. Ce-a urmat se știe. El a devenit marele misionar. A călătorit, a întemeiat comunități, a scris, a vorbit despre Mântuitorul. A fost considerat ca un mare apostol, ca cel mai mare apos­tol, Apostolul neamurilor.

Este un caz care are unici­tatea lui. Nu multora li se arată Hristos, nici măcar nu le vorbește multora. De cele mai multe ori alege Hristos intermediari. La foarte puțini oameni Hristos li se arată.

Părinte, haideți să luăm exemplul Măriei Magdalena, care era desfrânată notorie. Ce o schimbă pe ea, de fapt?

TIMOTEI AIOANEI: În primul rând, atitudinea Mân­tuitorului, cred, felul cum i-a vorbit Mântuitorul.

Faptul că nu a condam­nat-o?

TIMOTEI AIOANEI: Știm prea bine ce atitudine au avut ceilalți oameni față de păcatul ei. Știm care era rânduiala Legii Vechi: astfel de persoane erau omorâte cu pietre. Mântuitorul a avut o altfel de atitudine față de ea.

Dimensiunea socialăa convertirii

Există până acum două motive de convertire, de întoarcere, în primul rând iubirea lui Dumne­zeu, care nu condamnă, ci reprimește, evident cazul Mariei Magdalena, și autoritatea lui Dum­nezeu, manifestată în fața Sfântului Apostol Pavel. Alte cazuri, alte păreri, domnule Turliuc?

CĂTĂLIN TURLIUC: Vă voi vorbi doar de convertiri în masă, nu am să vorbesc de­ spre cazuri individuale. Însăși răspândirea creștinismului în Europa a avut loc mai ales prin convertiri de masă. Aș aminti de astfel de convertiri chiar în spațiul românesc, trecând de faza bogomilă: în­cercarea lui loniță Caloianul de a se converti de la Ortodo­xie și a accepta dominația Romei, în schimbul coroanei, în cel de-al doilea țarat bul­găresc - cum îi spun bulgarii - Imperiul Româno-Bulgar, cum îi spunem noi.

În perioada reconquistei, așa numiții conversos sau morisci, evreii care au renunțat formal la mozaism și au trecut la catolicism. Să ne gândim câți români poartă astăzi nu­mele de Botez, Botezatu ș.a.m.d. Strămoșii lor au fost convertiți la Ortodoxie. Acest lucru s-a întâmplat, cu pre­cădere, în prima jumătate a se­ colului al XIX-lea. Să ne gân­dim deopotrivă la faptul că, ia­tă, secte foarte puternice, pre­cum albigenzii și catarii, în sudul Franței, au fost în cele din urmă convinși și convertiți.

Convertiri au fost, vor fi, probabil, în continuare, iar acest fenomen nu este doar un fenomen care poate fi asociat credinței. Eu cred că există o profundă dimensiune socială.

Cazuri speciale: convertirile la Ortodoxie

SMARANDA BUJU: În ce­ea ce privește convertiții la Or­todoxie, la Biserica Ortodoxă, din cazurile pe care le-am stu­diat eu nu există nici un motiv de convertire social-politic, așa cum s-a invocat anterior. Din cele mai multe cazuri studi­ate, convertirea se realizează datorită iubirii lui Dumnezeu.

Cei convertiți simt că trebuie să facă acest pas, în Biserică sau întâmplător, într-un con­text pe care Dumnezeu l-a pus la cale, complice. Este o con­vertire interioară. O conver­tire cu forța nu poate fi numită, probabil, convertire.

Sfântul Petru a făcut convertire în masă la Rusalii? Acolo s-au bote­zat trei mii de oameni.

IOAN HOLBAN: Se poate vorbi, probabil, de convertire în masă, dar prin predică.