Am fost răstigniţi în sfinţii noştri, dar am înviat prin rugăciunile lor

Sfinţii sunt întruparea reală a virtuţii, spunea un teolog în secolul trecut. Iar sfinţii români sunt tot ce a putut naşte mai curat şi mai nobil acest neam aflat între Carpaţi şi Mare. Voievozi, ierarhi, cuvioşi, mucenici sau simpli credincioşi, toţi au păstrat în suflet flacăra credinţei, pe care o transmit tuturor celor ce se roagă lor. Pentru a-i cinsti pe aceşti "eroi ai credinţei", Biserica Ortodoxă Română a hotărât, începând cu anul 1992, ca duminica a II-a după Rusalii să fie închinată tuturor sfinţilor români. În interviul ce urmează, Preasfinţitul Părinte Ioachim Băcăuanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului, ne va explica semnificaţiile acestei sărbători precum şi modul în care se canonizează un sfânt în Biserica drept-slăvitoare.

Preasfinţite Părinte Episcop Ioachim Băcăuanul, ce prăznuim în duminica a doua după Rusalii?

S-a stabilit încă de multă vreme în Biserică de către Sfinţii Părinţi ca prima duminică după Rusalii să fie închinată tuturor sfinţilor creştinătăţii. Însă, datorită faptului că în Ortodoxie Bisericile sunt organizate după popoare, după cutume, după obiceiuri, după culturi, Ortodoxia îmbrăcând culturi diferite, s-a statornicit în ultimul timp să fie şi o duminică a sfinţilor acelui neam. Această duminică urmează după Duminica Tuturor Sfinţilor. Astfel, fiecare popor ortodox are duminica sfinţilor ieşiţi din neamul său. Aşa putem vorbi despre duminica închinată sfinţilor din Grecia, sfinţilor Atonului, sfinţilor Bisericii din Rusia.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a considerat că este un lucru important să fie o sărbătoare specială închinată sfinţilor români, deoarece creştinismul nostru este apostolic. De când Sfântul Apostol Andrei a însămânţat cuvântul Evangheliei lui Hristos în părţile noastre, în Dobrogea, au rodit generaţii după generaţii de creştini. Şi iată ne bucurăm că poporul român a dat din fiecare generaţie sfinţi. O parte dintre aceşti sfinţi ai neamului au fost păstraţi de conştiinţa Bisericii, astfel, celor mai mulţi dintre ei le cunoaştem nu numai numele, ci şi cum şi-au trăit viaţa, cum şi-au modelat-o după poruncile Evangheliei lui Hristos, după canoanele Bisericii, după tradiţia primită de la înaintaşi. Deci am putea spune că poporul nostru este un neam de sfinţi, un popor care a fost răstignit de mai multe ori în istoria sa şi a înviat datorită rugăciunilor sfinţilor - pentru că sfinţii sunt rugători la Dumnezeu pentru neamul lor.

Ce înaintaşi ai noştri au primit sfinţenia?

Din toate categoriile sociale. Aceştia se află în toate treptele sau în toate cetele de sfinţi. Primii şi cei mai cinstiţi sunt martirii. Având un creştinism primar, poporul nostru are şi martiri din primele veacuri creştine. Sunt cunoscuţi martirii dobrogeni, dar şi alţi martiri, din celelalte regiuni ale pământului străbun. La aceştia se adaugă sfinţii cuvioşi, ierarhi, voievozi (mai puţini decât la alte popoare, unde s-au canonizat mai uşor unii voievozi, boieri şi oameni cu privilegii şi responsabilităţi în societate), mame creştine, călugări şi călugăriţe. Dar poporul român are şi foarte mulţi sfinţi anonimi. Nu întâmplător în 1986 s-au descoperit la Mănăstirea Neamţ, chiar sub aleea care ducea spre biserică, un sfânt necunoscut.

Trebuie remarcat şi faptul că părintele Ioanichie Balan, când a scris cartea "Vetre de sihăstrie românească", un capitol special l-a dedicat toponimiei şi hidronimiei româneşti, adică a analizat anumite părţi geografice ale tării noastre care poartă nume fie de sfinţi, fie ale celor care s-au nevoit în locurile respective, de aceea apar foarte multe denumiri toponimice: "La cruce", "La chilii", "Poiana sihastrului", "Poiana lui Pahomie", "Pârâul lui Chiril". Chiar dacă noi nu cunoaştem pe cei care au sihăstrit acolo, a rămas însă în tradiţie că a fost cândva o chilie de călugări, a cuiva care s-a retras în sihăstrie pentru a trăi plenar viaţa lui Hristos după Evanghelie, viaţa filocalică, în linişte. De altfel, Sfântul Mitropolit Dosoftei în Didahiile sale, unde vorbeşte despre viaţa şi petrecerea sfinţilor, spune că pădurile Carpaţilor mişunau de călugări. Iată că despre mulţi dintre aceia care s-au retras în munţi, în peşteri, numai Dumnezeu ştie cum au trăit şi cum au murit. Din poporul român s-au ridicat şi foarte mulţi eroi, al căror nume îl ştie doar Dumnezeu, dar considerăm că sunt înscrişi în cartea cerurilor, fiind rugători pentru neamul nostru.

Pelerinajul la sfinţi

Cum se manifestă cinstirea credincioşilor români faţă de sfinţi?

Poporul nostru are o evlavie deosebită pentru sfinţi. Se cunosc marile pelerinaje care au şi rămas emblematice pentru spiritualitatea poporului român. Astfel, putem vorbi despre cunoscutul pelerinaj la moaştele Sfântului Dimitrie cel Nou, ocrotitorul Bucureştilor, la Sfânta Parascheva de la Iaşi, unul dintre cele mai mari, despre pelerinajul din Suceava la Sfântul Ioan cel Nou, la Sfânta Filofteia de la Argeş, Sfântul Iosif de la Partoş, Sfântul Calinic de la Cernica. Au mai apărut după aceea moaştele Sfinţilor dobrogeni, cum sunt Sfinţii martiri de la Niculiţel, mai nou Sfinţii Epictet şi Astion.

În ultimul timp s-au mai adăugat şi alte pelerinaje, dar nu de amploarea celorlalte. Aşa sunt cele la Sfântul Teodosie de la Brazi, la Sfântul Onufrie de la Vorona, ale cărui moaşte, după canonizare, s-au scos din cimitirul Mănăstirii de la Vorona, la Sfântul Gheorghe de la Cernica, la Sfântul Grigorie Dascălu. Deci iată că se împropriază şi cultul sfinţilor care au fost canonizaţi în ultimul timp, dar pentru aceasta trebuie să mai aşteptăm să se bătătorească alte cărări.

În eparhia Preasfinţiei Voastre s-a nevoit Sfântul Cuvios Antipa de la Calapodeşti. Cum s-a dezvoltat cultul acestui sfânt cuvios?

Este cunoscut ca un sfânt în toată Ortodoxia, cinstit în Grecia şi în Rusia. Moaştele lui sunt acolo unde şi-a dat obştescul sfârşit, la Mănăstirea Valaam din nordul îngheţat al Rusiei. Îi dezvoltăm cultul în eparhie citindu-i acatistul o dată pe săptămână, îi construim o mănăstire în satul său natal, îi cântăm troparul, condacul şi slujba în ziua de pomenire, construim paraclise închinate lui, facem fundaţii şi asociaţii în cinstea Sfântului Cuvios. Aceasta este o manieră de dezvoltare a cultului unui sfânt într-o regiune anume. Aşa se face şi pentru ceilalţi sfinţi mai noi: cum este la Mănăstirea Putna şi în toată Moldova cultul bine-credinciosului voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt, al Sfântului Daniil Sihastru în părţile Sucevei, al Sfântului Leontie de la Rădăuţi. La aceştia se adaugă Sfinţii nemţeni.

Este foarte bună ideea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, de pe vremea când era Mitropolit al Moldovei, de a lega prăznuirea lor de hramurile mănăstirilor unde şi-au dat obştescul sfârşit sau unde sunt moaştele lor. La Mănăstirea Secu, care are hramul "Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul" (29 august), s-a fixat ca să se sărbătorească a doua zi, imediat după hram, când de obicei se face slujba ctitorilor acelei mănăstiri, Sfântul Mitropolit Varlaam, care este înmormântat în această mănăstire. Iar mai târziu şi Sfântul Ioan de la Râşca şi Secu, episcopul Romanului, de asemenea a fost trecut în calendar tot pe 30 august, deci imediat după hram. Deci credincioşii vin ca de obicei în fiecare an la hram, iar pentru faptul că a doua zi s-a pus data de prăznuire a sfinţilor se amplifică şi cultul lor.

De asemenea putem vorbi şi despre Sfinţii nemţeni legaţi de marile praznice, cum este la hramul Mănăstirii Sihla (Schimbarea la faţă - 6 august) unde foarte mulţi credincioşi vin în pelerinaj, iar a doua zi este serbată Sfânta Teodora de la Sihla. De aceea este un pelerinaj amplu în zona aceea a Neamţului. De fapt sărbătoarea începe de la Mănăstirea Neamţ, cu cinstirea Sfântului Cuvios Ioan Hozevitul de la Neamţ (5 august). Deci s-a căutat de aşa natură ca sfinţilor să li se amplifice cultul legându-i de mănăstirile respective, de pelerinajele care sunt deja împropriate amplificându-se astfel cultul sfinţilor români canonizaţi în ultimul timp.

Care este cel mai important mod de amplificare a cultului sfinţilor?

Săvârşirea privegherii, a acatistelor şi a paracliselor. Nu este suficientă promulgarea canonizării unui sfânt, care de altfel se face după o cercetare ştiinţifică conformă unor criterii de canonizare. Dosarul pentru canonizare este înaintat comisiilor Sfântului Sinod şi abia după aceea Sfântul Sinod, întrunit în şedinţă, aprobă canonizarea şi proclamarea sfântului respectiv. Aceasta este partea, să zicem, de început, însă nu este suficientă. Apoi se prezintă icoana la proclamarea sfinţilor, după aceea se cântă slujba şi aceasta intră în tradiţia poporului şi în tradiţia liturgică a mănăstiriilor şi a parohiilor. Astfel se amplifică cultul şi evlavia pe care o avem pentru aceşti sfinţi ai neamului.

O altă modalitate de proclamare a cultului sfinţilor este zugrăvirea sfinţilor în biserici. În ultimii douăzeci de ani s-au construit foarte multe biserici, aproape trei-patru mii, deci o oportunitate în desfăşurătorul iconografic al bisericilor nou-reparate sau construite de a apărea noii sfinţi canonizaţi. Unele dintre aceste biserici au primit chiar hramul unor sfinţi români nou-canonizaţi.

Nu Sfântul Sinod acordă sfinţenia

De ce trebuie să-i cinstim pe sfinţii români?

Evident că prima evlavie pe care o au oamenii este la sfinţii neamului, pentru că sunt aproape de tradiţia lor, au trăit cum trăiesc ei în Biserică, respectă aceleaşi cutume, aceleaşi obiceiuri care împodobesc Ortodoxia. Şi atunci sfinţii noştri se ataşează de sfinţii neamului, dar n-aş putea spune că îi neglijează pe ceilalţi sfinţi din Biserica Universală.

Poporul ţine mult la sfinţii neamului, aşa cum ţine şi la eroii neamului, pentru că ei sunt şi eroii credinţei. Românii au conştiinţa că ei îşi duc viaţa sub arborele libertăţii, care este udat de sângele martirilor. Au conştiinţa că în acest pământ se află osemintele celor care au murit pentru credinţă, pentru neam, pentru glie. Poporul român a fost statornic, evlavios.

Sunt propuşi spre canonizare şi alţi sfinţi români?

Da. Spre exemplu în părţile Moldovei - încă nu s-a adus dosarul de canonizare la Sfântul Sinod - pregătim slujba Sfântului Irinarh Rosseti, cel care este ctitorul Bisericii Schimbării la Faţă de pe Tabor, unde este şi înmormântat. El este şi ctitorul Mănăstirii Horaiţa din Moldova. Şi-a săvârşit viaţa pe Muntele Tabor. Slujba acestui sfânt este ultima pe care am alcătuit-o. Acum suntem în curs de alcătuire a dosarului de canonizare. Fiecare eparhie are o comisie liturgică care cercetează toate propunerile de sfinţi pentru canonizare. La Comisia de canonizare de sfinţi a Sfântului Sinod sunt mai multe dosare depuse care trebuie cercetate.

Trebuie să se ştie însă că nu Sfântul Sinod face sfinţii, ci Dumnezeu. Noi, potrivit unor criterii, facem doar analiza vieţii lor, iar Biserica îi proclamă în urma unei analize amănunţite şi scrupuloase. Dumnezeu ştie când trebuie să pună pe cineva în calendarul Bisericii. De aceea este foarte important ca noi să tragem concluziile, să simţim că Dumnezeu îi alege pentru a-i proclama ca sfinţi, ca rugători. Viaţa în Dumnezeu şi cu Dumnezeu s-a consumat deja în istorie. Noi tragem doar concluziile, mai târziu sau mai devreme, depinde când Dumnezeu ne inspiră.

Pentru scrierea slujbei unui sfânt e nevoie de inspiraţie de Sus

Fiind membru al Comisiei liturgice a Sfântului Sinod, aţi alcătuit textul liturgic al mai multor slujbe de sfinţi. Cât de anevoios este procesul de compunere a unei slujbe?

Am alcătuit slujba a peste 20 de sfinţi care au fost canonizaţi în ultimul timp. Nu aş putea spune că este anevoios, dar trebuie să ai o legătură fiinţială cu sfântul respectiv. Mai întâi, pentru alcătuirea slujbei unui sfânt trebuie făcută o documentare foarte amănunţită, deoarece imnologia nu este naraţie, ci o poveste imnologică. Trebuie ţinut cont de anumite criterii: trebuie să ştii muzică foarte bine, tipic, liturgică şi, evident, şi teologie, întrucât poţi să faci confuzii şi erezii prin imnologie. De aceea trebuie să ai un buchet de cunoştinţe, şi apoi începi să scrii imnologia. Nu este greu sau uşor, numai cine a cântat şi a stat foarte mult în biserică are topica cântării bisericeşti şi a canoanelor, a imnurilor bisericeşti. Sunt şi terminologii speciale pentru cântările bisericeşti. Trebuie să ai câteva cunoştinţe, şi acestea se dobândesc doar prin practica liturgică îndelungată în biserică.

La mine, datorită faptului că, din mila lui Dumnezeu, am intrat în mănăstire de copil, de la vârsta de 14 ani, unde am stat permanent, am avut dragoste faţă de slujbele Bisericii, am iubit Pravila Bisericii şi mi s-a împropriat o topică de alcătuire a imnurilor bisericeşti.

Enumeraţi sfinţii cărora le-aţi alcătuit slujba!

Sfântul Cuvios Antipa de la Calapodeşti - sfântul eparhiei Romanului şi Bacăului, sfinţii ierarhi care au păstorit la Roman: Sfântul Teodosie de la Brazi, Sfântul Mitropolit Varlaam, Sfântul Ioan dela Râşca şi Secu, Sfântul Cuvios Iosif de la Văratec. Am alcătuit slujba şi unor sfinţi din Dobrogea: Sfântul Dionisie Exiguul, Sfântul Emilian de Durostorum. Dar şi a Sfântului Neagoe Basarab, a Sfântului Cuvios Ioanichie din Poiana Chiliilor de la Muscel, a Sfântului Iachint de Vicina, a Sfântului Ghelasie de la Râmeţ, a Sfântului Iosif de la Maramureş.

De care dintre sfinţi v-aţi ataşat mai mult?

Din punct de vedere imnologic nu m-am ataşat de nici un sfânt, deoarece după ce scriu slujba unui sfânt încerc să uit, ca să nu mă repet la celelalte slujbe.

Îi iubesc pe toţi, deopotrivă, şi sper să fie rugători la Milostivul Dumnezeu şi pentru mine păcătosul.

Aţi simţit ajutorul acestor sfinţi?

Evident. Atunci când începi să scrii slujba unui sfânt, îl rogi mai întâi să te inspire. Este o legătură de credinţă, fiinţială, şi pentru faptul că avem o evlavie, pentru faptul că începi să cercetezi în amănunt viaţa lui, ţi se împropriază o dragoste faţă de sfântul respectiv şi cred că sufletele comunică, şi atunci Dumnezeu te inspiră să poţi alcătui slujba.