Pe Mihai Copăceanu l-am cunoscut în primăvara acestui an. M-a ajutat să iau legătura cu preoţii ortodocşi de la Londra şi-am început să comunicăm. După ce i-am citit cartea "Ortodoxie la Oxford" m-am cutremurat şi am dat slavă lui Dumnezeu că se mai nasc şi astfel de oameni. Mihai este un tânăr special care, deşi şi-a desăvârşit studiile în Marea Britanie, a început a-mi depăna povestea vieţii lui pornind din casa bunicilor, undeva într-un sat de munte din Banat, de unde o mamă iubitoare şi o soră medic i-au arătat calea spre credinţă. Mi-a vorbit apoi cu mare admiraţie despre profesorii săi de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Sibiu, care dincolo de sălile de curs au contribuit substanţial la formarea sa spirituală şi umană. Pasionat de psihologia religiei, psihanaliză, psihologia dependenţei şi tot ceea ce ţine de existenţa umană, pentru Mihai Copăceanu "totul este patologie, mai puţin indiferenţa".
Cum ai ajuns la Oxford, acel paradis teluric la care mulţi tineri din România visează în ultima vreme?
A fost un miracol. Nu eram un student de excepţie, nici bogat, nici tocilar, nici "cu pile", deci nici o pricină pentru a ajunge la Oxford. De fapt, eu visam la Vatican. Acolo am crezut, aveam convingerea că voi fi admis (studiasem câteva luni în Italia, pricepusem limba şi stilul universitar), în schimb Oxfordul rămăsese o încercare naivă, mai mult din glumă, până într-o zi de sâmbătă din iunie 2008, cea mai binecuvântată sâmbătă, când parcă totul a căpătat alt sens. Eram întristat că fusesem refuzat la Vatican, dar vorba unui părinte drag: "Mihai, s-a închis o fereastră, dar ţi s-a deschis o uşă frumoasă". Dumnezeu are alte planuri cu noi, nebănuite.
Spuneai la un moment dat că la Oxford tradiţia şi regulile universitare sunt sacre, ar fi foarte interesant să aflăm cum se vede din interior acel conservatorism tipic Oxfordului.
Legile inviolabile oxoniene sunt de fapt sănătoase. Am apreciat fiecare detaliu, de la vestimentaţia onorabilă a profesorilor la cursuri, examene şi festivităţi periodice până la disciplina şi seriozitatea studentului. Şi nu glumesc. Simbolul are forţă, superficialitatea nu există, onestitatea şi performanţa sunt atuurile fiecăruia. În primele zile am fost contrariat, căci trebuia să lepăd românescul "merge şi aşa" şi să adopt "asta e regula".
M-am întrebat de multe ori cum ai perceput trecerea de la bibliotecile cu iz de Ev Mediu ale Oxfordului la cabinetele moderne, ultraperformante de la Kingâs College?
Foarte greu. Îndrăgostit de Oxfordul mirific, romantism, parcuri şi lecturi în tăcere, de plimbările pe jos ori cu bicicleta, trecătorii cunoscuţi din priviri, clădirile istorice, colegii, muzica şi de capelele lor, m-am izbit subit de o altă lume, într-un alt secol, unde necunoscutul, agitaţia, graba, panica, competiţia, răul, toate deveniseră exagerate. Am trecut de la Ev Mediu la Postmodern şi recunosc că doar după câteva luni am început să evoluez, astfel încât am absolvit cu rezultate frumoase şi dulci nostalgii. A trebuit să mă trezesc la realitate, să cunosc stricteţea ştiinţei şi să aplic principiile ei. Am muncit enorm, căci altfel zburam din colegiu. Un scurt exemplu: la Kingâs dacă ratezi un examen, mai ai o şansă să-l susţii, una singură, însă oricât de bine ai şti, nota maximă nu depăşeşte 5 (eşti penalizat cu 50%), iar dacă şi a doua oară ai picat, te exmatriculează. Ăsta da învăţământ! Ei nu lucrează cu neghiobi, oricât de mulţi bani ar avea.
Ai putea să-mi detaliezi câteva deosebiri conceptuale între învăţământul universitar britanic şi cel românesc?
Pe tema asta am putea elabora o teză de cercetare, o carte groasă şi încă ar mai fi de scris.
Cum vezi criteriile valorice ale sistemului educaţional românesc, după experienţele trăite la Oxford şi Kingâs?
Din păcate (deşi or fi), eu nu văd acum nici o valoare în sistemul educaţional românesc şi-l cunosc foarte bine, căci am fost implicat în mod direct prin studii îndelungate la diferite facultăţi, prin activităţi studenţeşti multiple şi ca reprezentant în consilii şi Senat.
În scurta mea şedere la Londra, am trăit o experienţă pe care iniţial o dezaprobasem în scrierile tale, aceea că în diaspora "românul fuge de român". Aş vrea să detaliem acest lucru.
În 2006 am beneficiat de o altă bursă în străinătate şi primul sfat primit de la primul român descoperit într-un autobuz a fost: "Dragilor, nu vă faceţi prieteni cu românii". Nu l-am înţeles pe acel domn, dar mi-am dat seama în scurt timp că majoritatea românilor din diaspora nu se întâlnesc şi nici nu se plac. Sunt răi, invidioşi, individualişti, urâcioşi şi duşmănoşi. Dimpotrivă, eu doream să fiu aproape de ei, să-i cunosc, căci mă simţeam singur şi cu toate acestea am avut parte de foarte puţini amici. Poveştile despre comunităţile ortodoxe strânse în jurul preotului sunt chiar poveşti.
La un moment dat ai spus: "Londra este un grajd multicultural, o mahala, este obositoare, înfiorător de scumpă şi îţi împuţinează viaţa". Cum comentezi aceste afirmaţii?
Categoric. Un vizitator după ce a hoinărit două-trei zile prin Londra va avea doar bunătăţi de împărtăşit, sute de fotografii strălucitoare, impresii încântătoare, pentru că s-a plimbat doar pe unde a vrut. Nu cred că acelaşi vizitator va avea aceleaşi impresii după vreo 10 luni de locuit undeva în sudul Londrei, în Camberwell, unde englezii sunt minoritari, frumosul dispare, iar infracţionalitatea (drogurile, crimele, violenţele, sărăcia şi prostituţia) este la nivel înalt. Jobul nu este stabil, competiţia devine duşmănie, iar chiria infernală. Londra e foarte scumpă. Taxa de şcolarizare a însemnat pentru mine 6.200 de lire, chiria la cel mai ieftin cămin - 4.500 de lire, hrana, transportul zilnic cu metroul şi celelalte cheltuieli, alte mii de lire. Dacă n-aş fi primit sprijin substanţial prin bursele private de la Fundaţia "Dinu Patriciu" şi Fundaţia "Raţiu", acest vis nu ar fi fost îndeplinit. Şi da, împuţinează viaţa, deoarece stresul cotidian, munca fără sfârşit, epuizarea, două-trei joburi, lipsa comunicării şi a odihnei nu au efecte benefice pe termen lung. Şi aceasta este tot Londra.
Ce ne poţi spune despre comuniunea creştină a comunităţii din Oxford?
Creştinii ortodocşi din Oxford sunt speciali, întâi pentru că provin din zeci de ţări creştine (sau necreştine), ceea ce nu este cazul într-o parohie obişnuită şi nici într-o altă parohie din diaspora. Şi totuşi ei rămân uniţi în duh în ciuda dezacordurilor de ordin socio-cultural, deoarece beneficiază de o pastoraţie exemplară, mulţumită clericilor cu care au fost binecuvântaţi, preoţi ajunşi la Ortodoxie doar după ce L-au întâlnit în mod real pe Hristos. Uimitor, toţi clericii ortodocşi din Oxford sunt convertiţi la Ortodoxie, nu erau ortodocşi înainte. Şi mitropolitul Kallistos este un exemplu de netăgăduit. Iar roadele lor sunt evidente.
Am parcurs acest traiect educaţional, psihologic, în vederea desăvârşirii întru spiritualitate şi cum altfel decât prin abordarea directă a valenţelor volumului "Ortodoxie la Oxford" (Ed. Deisis). De unde această idee şi ce a stat la baza "Mărturiilor a 12 englezi convertiţi la Ortodoxie"?
Am întâlnit aceste persoane faţă către faţă pe când studiam la Oxford. Am fost uluit de sinceritatea şi autenticitatea vieţii lor în Hristos, i-am simţit la slujbe, i-am văzut în zilele obişnuite şi nu puteam să tac. Volumul este un "pateric modern", aşa cum afirma deunăzi editorul, doamna Maria-Cornelia Ică jr. Astfel am dorit să fac cunoscut românilor aceste mărturii de spiritualitate creştină contemporană, aceste mărturii personale, de căutare a credinţei, a sensului vieţii, a plinătăţii Revelaţiei, a rugăciunii adevărate, să arăt că acolo, în Anglia secularizată, Ortodoxia este vie, iar tineri şi bătrâni, oameni simpli şi universitari, după ani şi ani de frământări, apoi după perioada catehumenatului, se convertesc la Ortodoxie, trăind din plin credinţa autentică. Spre bucuria mea, Editura Deisis din Sibiu, condusă de părintele profesor Ioan Ică jr şi soţia părintelui, doamna Ică, a oferit o formă frumoasă acestor interviuri folositoare fiecărui creştin.
Câteva dintre mărturiile care te-au impresionat...
Toate m-au impresionat. Şi vestitul filosof creştin Richard Swinburne, şi Jim, tânărul student de 22 de ani, şi domnul James, soţul unei românce, rămas văduv, cel care L-a căutat pe Hristos la gnostici, baptişti, menoniţi, metodişti, şi doamna psihoterapeut Robinson sau doamna Bland, sau preoţii care au fost împiedicaţi mulţi ani de propria familie în drumul lor spre Ortodoxie şi au stăruit mereu în căutări, în lecturi şi rugăciune.
Cum ai perceput impactul revenirii în ţară?
Catastrofal. Studiile mele sunt un dezavantaj, căci azi în ţara noastră se caută orice: necalificaţi, meseriaşi, afacerişti, agenţi de vânzări, însă nu oameni cu şcoală. Ăştia sunt puşi laolaltă şi ridiculizaţi, mai ales dacă nu eşti "fiul lui X" sau "vii din partea lui Y". Nu mă simt bine deloc. Îmi pare rău...
