„Am mers pe drumul închisorii cu credință puternică în Dumnezeu”

De-a lungul istoriei, mulți ierarhi, preoți, monahi și credincioși au mărturisit şi au apărat credinţa ortodoxă, neamul şi ţara noastră. În ultima vreme au apărut multe documentare și publicații cu privire la rezistența acestora în timpul regimului totalitar. Gândurile, amintirile și istorisirile părintelui Nicolae Bordașiu de la Biserica „Sfântul Silvestru” din București, care a suferit prigoana, temnița și represaliile acelor grele timpuri, sunt adevărate mărturii despre istorie, autentică trăire în Hristos, demnitate și dragoste jertfelnică.

Preacucernice părinte Nicolae Bordașiu, vă rog, relatați-ne câteva file din anii tinereții, când ați prins dragoste pentru studiul teologiei. Vorbiți-ne despre personalitățile vremii pe care le-ați cunoscut și care v-au marcat formarea ca teolog și slujitor al Altarului.

M-am născut într-o familie creștină, care a luptat pentru luminarea poporului, tatăl meu fiind învățător și mai apoi preot, formându-se la Institutul teolo­gic-pedagogic din Arad, numit Preparandie. Tatăl meu a primit invitația să se facă orice altceva decât să fie ortodox. A avut această bucurie sufletească de a avea un profesor de religie preocupat de viața elevilor săi. Acesta i-a oferit să citească cartea Istoria românilor sub Mihai Vodă Viteazul, de Nicolae Bălcescu. Tata provenea dintr-o familie modestă, care trăia din munca pământului, neavând suficiente mijloace pentru a se întreține la școală fără bursă. În acest context, el a renunțat, totuși, la posibilitățile oferite, pentru a rămâne un român adevărat. Așa a ajuns la Preparandia din Arad.

În 1940 s-a cedat Ardealul de Nord. Eu am refuzat să rămân în teritoriul ocupat. Am plecat în teritoriul necedat din județul Bihor, de unde eram de origine. Acesta a fost un ajutor de la Dumnezeu pentru că apoi și tatăl meu a trebuit să fugă și, astfel, a scăpat cu viață, rămânând în teritoriul românesc.

La Beiuș, în internatul ortodox de la Liceul confesional greco-catolic, am avut bucuria să-l cunosc pe Episcopul Nicolae Popovici. Acesta își dedica mare parte din timpul liber întâlnirii cu elevii din internatul ortodox. Îl ascultam cu multă plăcere și îi adresam și o seamă de întrebări. Dânsul, dându-și seama că eu cunosc diverse aspecte din istoria Bisericii noastre, mi-a dat mai multă atenție. Acest fapt m-a făcut să mă ocup și mai mult de problematica teologică, religioasă.

Când am terminat liceul era vreme de război și toți absolvenții erau obligați să meargă la o fa­cultate militarizată. Cei care se înscriau la alte facultăți erau obligați să meargă la școlile mi­litare și după câteva luni de instrucție erau trimiși pe front.

Împreună cu Preasfințitul Nicolae Popovici am găsit de cuviință să merg la o facultate de teologie. Mi-a propus să dau admitere la București și am intrat la Farmacie și Teologie. Preasfințitul, deseori când venea la București, vizita și Facultatea de Teologie și stătea de vorbă cu noi. Era un bun orator și cunoscător al problematicii teologice. Mi-a fost ca un părinte, ca un îndrumător în tot ceea ce făceam. Era tot timpul cu gândul la noi și ne cerceta în cele ale cărților. A fost un om extraordinar.

Ca student am ascultat prelegerile unor oameni minu­nați. Gala Galaction m-a impresionat prin faptul că atunci când a împlinit 40 de ani de preoție a venit să se roage și să serbeze împreună cu noi, studenții care locuiam în căminul de la Radu Vodă. Atunci a vorbit impresionant de la amvonul bisericii.

Profesorul de studiul Noului Testament era Haralambie Rovența, care avea o voce foarte duioasă, era liniștit, calm și vorbea foarte frumos.

Împreună cu aceștia era un stâlp al Ortodoxiei, cum îl numeam noi, Teodor M. Popescu, precum și părintele profesor Ioan G. Coman, care ne-a ajutat să pătrundem în frumusețea scrie­rilor patristice, dar ne-a învățat să iubim și frumusețea literaturii antice. De asemenea, îl amintesc cu bucurie și pe profesorul și filosoful Ioan G. Savin.

Împărtășiți-ne din începuturile, încercările, bucuriile și experiențele trăite în timpul Rugului Aprins.

Prin frumusețea cursurilor de la facultate am ajuns să ne apropiem și de viața mănăs­ti­rească. Prin călugării de la Mănăstirea Antim, unii dintre ei colegi de studii, am fost atras întâi de frumusețea slujbelor, iar mai apoi am luat cunoștință că acolo aveau loc conferințe. Mai implicat am devenit din momentul în care împreună cu colegul meu de an, viitorul arhimandrit Roman Braga, și cu alții (Antonie Plămădeală, Dometie Manola­che, Adrian Făgețeanu) ne-am pus problema activității și implicării noastre în mijlocul societății studențești, care era asaltată de ideologia nouă a comunismului.

Am încercat să formăm o asociație a tineretului ortodox studențesc. Cu proiectul și documentele pentru această aso­cia­ție ne-am prezentat la părin­tele Benedict Ghiuș, care era asistent universitar la Catedra de mistică, duhovnic al nostru și foarte apropiat tuturor. Dânsul ne-a îndrumat să mergem îm­preu­nă la cel care era sufletul activității Rugului Aprins de la Mănăstirea Antim, Sandu Tudor, un om erudit. Acesta, văzând cât de entuziaști eram, ne-a implicat și ne-a subsumat activității acestei mișcări duhovnicești, devenind astfel aripa tânără a mișcării Rugul Aprins.

Am participat la întâlnirile Rugului Aprins mergând în fiecare duminică la conferințele de după-amiaza și joia, când se întâlneau în grup mai restrâns. Când a văzut Sandu Tudor (fratele Agaton) cât de mulți tineri veneau împreună cu noi, a hotărât să ne întâlnim marțea la biserică. Veneau mulți medici­niști, farmaciști, ingineri etc.

Într-un mod minunat, aș putea spune, împreună cu Roman Braga l-am cunoscut pe părintele Ioan Kulîghin. Într-o zi, mergând prin cimitirul Cernicăi, lângă Biserica „Sfântul Lazăr”, am auzit o melodie frumoasă. Părintele Roman Braga, basarabean fiind, şi-a dat seama despre ce era vorba. Ne-am oprit, am ascultat şi am continuat să mergem. Am stat la Liturghia săvârșită de Mitropolitul Neculai de Rostov, împreună cu câţiva călugări ruşi refugiaţi acolo. Între ei era părintele Ioan. Când s-a terminat slujba, părintele Braga a stat de vorbă cu ei. S-au interesat de viața noastră spirituală și atunci noi le-am spus în special de cercul de la Mănăstirea Antim. Noi i-am relatat părintelui Benedict Ghiuș cum l-am întâlnit pe acest călugăr rus. Părintele Benedict împreună cu Sandu Tudor, prin părintele Nicodim Bujor, i-au căutat pe acești părinți refugiați ruși. L-au întâlnit pe părintele Ioan Kulîghin și l-au invitat la Mănăstirea Antim. Acolo ne-am regăsit și ne-a fost sfătuitor și ajutor în progresul nostru spiritual.

De la dânsul am primit binecuvântarea pentru ca și noi, cei tineri, să ne străduim a rosti rugăciunea inimii. A săvârși rugăciunea inimii după toată rânduiala este o lucrare destul de grea, nu este ceva mecanic, este ceva ce te inundă în toată ființa ta.

Pe cât de frumoşi au fost anii de facultate, pe atât de crânceni aveau să se dovedească cei care le-au urmat. Vorbiți-ne despre perioada 1948-1955.

Prin 1948 s-a declanșat o perioadă de teroare prin arestările operate de regimul comunist asupra intelectualității românești. Au fost luați din mij­locul populației toți cei care puteau avea o influență majoră asupra vieții sociale: preoți, notari, profesori etc.

Cu voia lui Dumnezeu, Care a vrut să mă apere de conse­cințele arestării imediate, am aflat că mă căutau să mă rețină. Când am auzit aceasta, am fugit, m-am ascuns. S-a întâmplat în mai 1948, când, după un timp petrecut în București, unde aflam că erau arestați foarte mulți dintre colegii de cămin, am fugit la Timișoara, acolo urmă­ream să trec granița la sârbi, dar m-a căutat părintele Arsenie Boca, care m-a chemat la Prislop. În tot acest timp am fost judecat în lipsă într-un lot de studenți teologi și veterinari și am fost condamnat la 20 de ani de temniță grea.

În așteptarea acestei izbăviri de a nu face închisoare am stat în total 7 ani în stare de fugar, de ascuns, de prigonit. O stare care a fost mai grea decât închisoarea. Am avut cu mine peste tot Sfânta Scriptură, ci­tind-o în această perioadă de vreo cinci ori din scoarță în scoarță. A fost cea mai frumoasă și cea mai profundă lectură a vieții mele. În tot acest timp plecam dintr-o localitate în alta, dar întotdeauna Bunul Dumnezeu m-a ocrotit. La finalul acestei perioade, prin 1955, eram destul de istovit.

Împreună cu un prieten din copilărie, consătean și coleg de școală, ajuns medic al penitenciarului din Timișoara, care nu m-a trădat niciodată și care venea adesea pentru a mă ajuta să-mi rezolv micile probleme de sănătate pe care le mai aveam, am hotărât să ies din starea aceasta de clandestin. Dar când acesta a încercat să mă ajute să scap (cu acte false), mi-a venit sfârșitul... A venit Securitatea de la Timișoara și m-a arestat.

Ați trăit o viață marcată de asprimea celor mai dure închisori. Ce amintiri și gânduri păstrați din perioada de suferință experimentată în închisorile de la Timişoara, Jilava, Oradea şi Aiud?

Prima arestare a avut loc în 18 iulie 1955, când Securitatea l-a luat pe prietenul meu, medicul Teodor Nadiu, și l-a obligat să indice locul unde eram ascuns, în satul Husaseul de Criș, lângă Oradea. El nu i-a condus la casa unde eram ascuns, ci la o casă vecină pentru a nu fi luat prin surprindere. A voit Bunul Dumnezeu ca atunci să fiu prins de un somn adânc, încât nu am simțit nici când au intrat în cameră la mine. Dacă aș fi auzit, aș fi fugit și probabil m-ar fi împușcat.

M-am trezit cu pistolul în dreptul frunții și m-au avertizat să nu fac nici o mișcare fiindcă voi fi împușcat. Mi-au zis să le dau armamentul pe care îl am. Atunci le-am spus cu seninătate: „Vă așteptam. Să știți că nu am nici o armă în afară de Sfânta Scriptură”. Și le-am arătat cartea care era pe masă.

În ziua aceea m-au dus la Timișoara, unde a început perioada temniței, care a durat nouă ani și două luni. De la Timișoara (unde au fost anchetați toți cei care m-au găzduit și nu m-au trădat în perioada pribegiei mele) am fost transferat la Jilava. Clipa când am fost pregătit pentru transport a fost extrem de grea pentru că mi-au bătut lanțuri la picioare.

La Jilava m-au ținut la început singur într-o cameră, iar mai apoi m-au dus într-o altă încăpere unde erau mai mulți deținuți. Acolo m-am întâlnit cu Antonie Plămădeală, cu unchiul meu şi cumnatul meu.

De la Jilava am fost transferat la Oradea pentru judecată. Acolo a fost citat ca martor părintele Roman Braga, iar alții, judecați ca împricinați (membrii familiei mele, pr. Arsenie Boca). De la Oradea am fost transferat din nou la Jilava și rejudecat. Printre cei care asistau la proces i-am văzut pe Antonie Plămădeală și Nestor Vornicescu în uniformă călu­gă­reas­că. Se așezaseră să îi pot vedea bine pentru a-mi da seama că au terminat cu închisoarea. Ei îmi făceau semne încurajatoare. Sentința a fost micșorată atunci la 10 ani.

La Jilava, am petrecut și o noapte de Paști. Atunci am rostit toate rugăciunile Liturghiei asis­tat de un alt prieten și coleg de celulă, Cristel Nedelcu, care era cântăreț. Toți ceilalți participau ca și cum ar fi fost cu adevărat în biserică. Gardienii erau mai alertați, își dădeau seama că era ceva mai neobișnuit, ne-au atenționat, dar nu ne-au pedepsit. Nu voi uita niciodată acea noapte de Paști.

De la Jilava am ajuns apoi la Aiud, unde mi-am petrecut ultimii ani de închisoare. Aici a fost un regim foarte aspru. Camere mari în care trăiau câte 10-12 deținuți. Cel mai greu de suportat au fost lipsa de igienă și frigul, care pătrundea în oase.

La Aiud am intrat în regimul celular după o perioadă scurtă de detenție. Aiudul a fost ca o entitate de sine cu patru regimuri de detenție. Aici l-am întâlnit pe Teodor M. Popescu, într-o toamnă târzie friguroasă, noi fiind îmbrăcați în haine de vară. Mi-l aduc aminte înfrigurat, cu pantaloni scurți și ves­tonul cu mânecă scurtă. Lupta regimului era de a ne abrutiza, de a-i reduce la tăcere pe toți.

Ne-au lipsit de cărți, creioane, ziare, de orice legătură cu fami­lia. De aceea, deținuții au adaptat alfabetul morse la posibili­tățile închisorii. Astfel, mulți dintre deținuți s-au specializat în a transfera către ceilalți poezii, fragmente din Sfânta Scriptură, lecții întregi de tehnologie. Până au luat hotărâri drastice, pe pereții celulelor s-au scris zgâriind cu un obiect mai dur cuvinte în limbi străine, teoreme mate­matice, lecții de chimie, dar mai ales poezii.

Am mers pe drumul închisorii cu credință puternică în Bunul Dumnezeu. Când au sosit în închisoare membrii Rugului Aprins a fost un adevărat reviriment spiritual. Au devenit misionari pentru că aveau adevărat duh de rugăciune. Fiecare în celula sa a încercat să imprime o stare de optimism, fiind un sprijin moral deosebit pentru cei din jur. Închisoarea toată se ruga. Viața celor din celule era între rugăciune și poezie.

Faptul că anul acesta a fost dedicat de Patriarhia Română, la inițiativa Părintelui Patriarh Daniel, celor care au mărturisit în temnițele comuniste este cel mai frumos gest de reparare morală pentru amintirea celor care s-au sfârșit în închisori. Toți au fost oameni credincioși, toți și-au manifestat credința în Bunul Dumnezeu și au refuzat să abjure, oricâte presiuni s-ar fi făcut asupra lor.

E o bucurie de suflet faptul că astăzi Biserica noastră își exprimă solidaritatea și comuniunea în rugăciune. Acest an comemorativ este cu adevărat folositor pentru că în felul acesta puținii care au mai rămas își dau seama că jertfa lor nu a fost zadarnică. Pentru toți tinerii de astăzi, care trăiesc intens provo­cările vremii, această hotărâre devine un exemplu autentic de trăire și de apreciere a istoriei neamului nostru.