„Am vrut să dau o orientare medicală stomatologiei“

„Eu nu-s aşa o personalitate. Da' mă bucur c-ai venit să stăm de vorbă.“ Aşa m-a întâmpinat, în uşa cabinetului din Policlinica Stomatologică pe care a construit-o din temelii şi în care e prezent şi acum, zi de zi, de la orele nouă fix, deşi are 94 de ani. Modest, bonom şi galant, distins şi cult, rafinat şi iubitor al artelor, profesorul Mircea Rusu e unul dintre ultimii corifei ai Iaşului de odinioară.

Aţi copilărit la Ungureni, în judeţul Botoşani. Ce credeţi că v-a dăruit locul acela?

M-am născut la Suharău, un alt sat din judeţul Botoşani; părinţii mei locuiau acolo. O zonă splendidă, cu mulţi pomi, cu multe grâne. Mama era învăţătoare. Pe urmă, tata a fost mutat cu serviciul la Ungureni, ca administrator de spital. Am plecat, aşadar, într-un sat mai necăjit, într-o regiune de stepă, pe Valea Jijiei, dar cu oameni muncitori, cinstiţi şi binevoitori. Acolo am copilărit. Am locuit într-o casă a boierului Ion Jianu, cel care construise Spitalul din Ungureni, unde tata era administrator. Am fost patru fraţi, toţi băieţi. Mama ne-a dat o educaţie deosebită, ne-a ajutat să prindem drag de literatură, de poezie, de citit. Aşa că atunci când am plecat la liceu aveam o bază destul de solidă. Am luat de acolo, cu mine, dragostea de frumos, sub orice formă ar fi el, şi bunătatea oamenilor.

Spuneţi adesea că sunteţi pe jumătate polonez. De unde vin rădăcinile poloneze?

Bunica dinspre mamă era poloneză, din Lemberg. La Botoşani exista o familie de polonezi care făceau trăsuri, rude ale bunicii. Ea a venit la aceste rude, în vizită, l-a întâlnit pe bunicul şi a rămas în România.

Mama cânta foarte frumos, o moştenea pe bunica. De la ea am prins şi eu dragul de muzică. Când eram elev, în clasa a VII-a de liceu, cântam în corul Bisericii Uspenia, din Botoşani. Aveam o voce de tenor, destul de frumoasă. Pe urmă, la Iaşi, în studenţie, numai ce se înfiinţase Opera, aşa că am luat lecţii de canto. Cântam canţonete, bucăţi din arii celebre. La un moment dat am vrut chiar să abandonez Medicina şi să mă ocup de canto. Dar pe urmă mi-am zis că poate n-o să mă ţină vocea. Şi aş fi vrut să reuşesc într-un domeniu, părinţii să fie mândri de mine.

Dar am păstrat dragostea de muzică. Alături de soţia mea, în fiecare vineri, de 50 de ani, suntem prezenţi la Filarmonică.

„Eram fascinat de medicul din sat“

Cum s-a cristalizat Medicina ca opţiune la un copil crescut într-un sat de pe valea săracă a Jijiei?

Prin clasa a patra de liceu am avut o tuberculoză, o cavernă chiar. Un an de zile am stat acasă. Şi eram fascinat de medicul din sat, care venea mereu la noi, mă îngrijea, îmi făcea injecţii. Pe urmă, tata era administratorul spitalului. Aşa că am observat cu un ochi fin toată activitatea spitalicească, încă din copilărie.

Şi a mai fost ceva. Fratele meu, Gicu, mai mare cu cinci ani, intrase la Medicină, iar eu am vrut să-l urmez. Mama insista să mă fac preot sau inginer silvic, că-s mai plăpând, pierdusem şi un an, cu boala...

Mi-era frică să dau direct la Medicină. Dacă nu reuşeam? Aşa că am dat mai întâi examen la Drept şi abia apoi la Medicină. Mă gândeam să nu-i supăr pe părinţi. Culmea, fără nici o pregătire, am intrat. Atunci mi-am dat seama ce important fusese Liceul „Laurian“, din Botoşani, pe care-l urmasem. Un liceu de prestigiu.

Ce îl făcea atât de prestigios?

În primul rând corpul profesoral. Era perioada 1932-1940. Mulţi dintre profesori proveneau din Bucovina, oameni cu o cultură generală solidă, care ne-au inoculat microbul lecturii, al dragostei de carte. O să-ţi dau un singur exemplu. La Ştiinţe Naturale îl aveam profesor pe Remus Cihovschi, un bucovinean de origine poloneză, venit din văile din Câmpulung Moldovenesc. Era un bonom. Ţinea grozav la noi. Îi spuneam „Tata Rem“. Jumătate din cursuri ni le preda prin desene, aşa că învăţam foarte uşor. Ţin minte că la primele cursuri de anatomie, din facultate, ale lui Gr. T. Popa, m-am descurcat foarte bine, pentru că eu dobândisem noţiunile fundamentale din lecţiile lui Tata Rem.

Apoi, printre profesorii mei s-au numărat Grigore Posluşnicu, autorul unei lucrări fundamentale, utilizată şi acum - „Istoria muzicii la români“ (n.r. - lucrare considerată a fi prima istorie a muzicii româneşti) - şi N.N. Răutu, teribilul profesor de limbă română. Îl iubea pe Eminescu fantastic.

În studenţie, în preajma lui Sadoveanu şi Gr. T. Popa

Aţi ajuns la Iaşi, ca student, în 1940. Cum a fost contactul cu oraşul?

Aveam în cap o idee - că pe cerul acestui oraş exista o galaxie cu nume sonore: Eminescu, Creangă, Sadoveanu. Eram fascinat că dintr-un aşa sat mic puteam să păşesc pe aceleaşi străzi pe care călcaseră aceşti oameni mari ai Iaşilor.

Miercuri după-amiaza, la ora 17:00, erau şedinţele de redacţie ale revistei  „Însemnări ieşene“, în Sala „Rockefeller“ a Universităţii de Medicină şi Farmacie (UMF). Cei trei amfitrioni ai şedinţelor erau Sadoveanu, Gr. T. Popa şi Mihai Codreanu, sonetistul. Cu încă doi colegi mergeam acolo şi pregăteam sala, aranjam mesele. Eram foarte fericiţi să dăm mâna cu aceşti titani ai literaturii.

Sadoveanu era un tip deosebit de sobru, mai puţin comunicativ. Într-una din zile, ne-a dat bani şi ne-a rugat să mergem să cumpărăm covrigi. Obişnuiau să mănânce covrigi muiaţi în ceai, la şedinţă. Mergem noi, aducem două şiraguri de covrigi şi, la un moment dat, Sadoveanu desface şi ne dă, mie şi colegului, câte un covrig. Chiar atunci a intrat şi Gr. T. Popa şi, la vederea scenei, a început a râde: „He, he, coane Mihai, ai cumpărat covrigi?! Eveniment rar!“ Sadoveanu: „Cum, domnule, rar? Le-am dat şi băieţilor“. Şi-atunci Gr. T. Popa a scos de pe aţă şi ne-a mai dat el câte unul. Sadoveanu era foarte zgârcit (râde).

L-aţi cunoscut pe Gr. T. Popa, v-a fost profesor. Ce fel de dascăl era?

Era colosal. Pe lângă faptul că era un anatomist desăvârşit, era un cercetător pasionat de antropologie. Cursurile pe care le ţinea nu erau nişte cursuri searbede, de Anatomie. Totul era împletit cu o serie de cunoştinţe generale, ne învăţa despre menirea noastră de a sluji omul în profesiunea de medic. Discursul lui captiva. Dacă vedea numai un pic că sunt semne de plictiseală în sală, schimba registrul. Ne povestea despre călătoriile lui prin lume. Era un spirit înalt, avea o gândire enciclopedică.

Pionier în Chirurgie maxilo-facială şi Ortodonţie

Aţi terminat Facultatea de Medicină, dar aţi ajuns să practicaţi Stomatologia infantilă. De ce?

În toată perioada studenţiei am fost pasionat de Chirurgie. Am făcut secundariatul în Chirurgie generală, la profesorul Gheorghe Chipail, un îndrăzneţ în Chirurgie, la vremea aceea. Mă lua mereu „mâna a doua“, să-l asist la operaţiile foarte mari. Însă mă tenta mult şi Anatomia. Or, ca să fii un chirug bun trebuia să ştii dumnezeieşte anatomie. Aşa că am trecut preparator şi asistent la Anatomie. Până când m-a invitat doctorul Nicolae Duţescu să fac chirugie maxilo-facială. Astfel, în 1950 eram deja transferat asistent la Chirugie maxilo-facială.

Era o specialitate nouă, exista numai la Bucureşti şi Cluj. Clinica, de asemenea, nouă. Eu şi doctorul Gheorghe Timoşca am pus bazele acolo. N-am avut profesori, am fost un fel de pionieri în specialitate. Dacă aveam o operaţie dificilă, mergeam la Anatomie, o făceam pe cadavru, iar a doua zi pe pacient.

În 1965, rectorul Oscar Franche mi-a încredinţat conducerea unei discipline noi - Stomatologie infantilă, Ortodonţie. Aşa am luat-o, iar, de la zero, într-o specialitate pe care, apoi, n-am mai părăsit-o (zâmbeşte) şi am înfiinţat Policlinica de Stomatologie Infantilă, pe care am condus-o până la pensionare.

„Trebuie lucrat în privinţa educaţiei de a veni la stomatolog“

Cum trebuie abordat copilul atunci când se prezintă la stomatolog, domnule profesor? Nu demult presa a prezentat cazul unui copil agresat de medicul stomatolog pentru „a sta cuminte“ în timpul intervenţiei.

Înainte de toate, trebuie lucrat foarte mult în privinţa educaţiei de a veni, de a te prezenta la medic. Şi mai ales dacă e vorba de copii. În stomatologie, suferinţele, întotdeauna aproape, sunt însoţite şi de durere. Ei, există de multe ori o memorie a durerii. Sunt studii serioase care spun că, dacă în copilărie te-a durut ceva, îţi aminteşti până la bătrâneţe. Şi-atunci tu, ca stomatolog, dacă nu te-ai purtat cumsecade cu un copil, l-ai bruscat, nu l-ai anesteziat, el îşi va aminti mereu şi îi va fi frică să vină la cabinet.

Dumneavoastră sunteţi cel căruia Iaşul îi datorează actuala clădire a Policlinicii de Stomatologie Infantilă de pe strada Lăpuşneanu. Ce se afla pe locul acela înainte de construcţia clinicii?

Acolo exista o agenţie CFR. În construcţia acestei clădiri, pe care a proiectat-o arhitectul Nicolae Vericeanu (n.r. - celebrul architect ieşean de numele căruia se leagă proiectarea a numeroase edificii publice, printre care Casa Pătrată, actualul sediu al Prefecturii Iaşi), am urmărit două mari concepţii ale mele: să slujească unei părţi medicale, dar şi unei părţi profilactice. Căci Stomatologia nu se ocupă numai de tratarea dinţilor, ci este şi o disciplină medicală. Cavitatea bucală este poarta de intrare a alimentelor, aşa că majoritatea bolilor din organism se reflectă şi aici. Spre exemplu, vine un copil la stomatolog că nu i-au ieşit dinţii la timp. Asta înseamnă că el are şi o tulburare endocrină. Şi de asta un bun stomatolog trebuie să aibă şi cunoştinţe de medicină generală. Altfel, se fac multe prostii.

Aşa că am făcut în această clădire şi un laborator de antropologie, un laborator de genetică, unul de fiziologie. Un medic pediatru venea regulat aici. Clinica a avut, astfel, o funcţionalitate deosebită.

Stomatologul, un medic, nu doar un simplu dentist

Aţi fost printre cei care au pus bazele reţelei de cabinete stomatologice în şcolile din România. De ce era necesară o astfel de reţea?

Tot timpul am avut în cap gândul de a da o orientare medicală stomatologiei, fiindcă stomatologul nu este numai un dentist, un tip care se ocupă doar cu tratarea dinţilor, ci este în primul rând medic şi abia apoi profilat pe stomatologie. Aşadar, el trebuie să cunoască bine medicina ca să poată face o profilaxie şi un tratament stomatologic corect. Iar profilaxia nu se putea şi nu se poate face nici acum numai în clinici. Deci, am căutat, pe cât posibil, să extind această abordare profilactică. Mai întâi, am făcut o serie de cercetări unice, în aproape jumătate de ţară, în cadrul cărora am depistat, în aproape 22.000 de cazuri, bolile stomatologice şi necesităţile de tratament ale acestor boli. Apoi, am căutat metode simple şi eficace pentru eradicarea lor. Aşa că am înfiinţat o reţea de cabinete stomatologice şcolare în oraşul Iaşi, iar pe medicii stomatologi din mediul rural i-am ajutat să se specializeze şi în profilaxia afecţiunilor stomatologice, ca să se poată ocupa şi de copii. Am încercat să-i fac să conştientizeze faptul că cei mici, copiii, nu reprezintă o miniatură a adultului, ci au o patologie aparte. Şi-atunci stomatologul trebuie să cunoască bine această patologie. Eu m-am ocupat în Moldova, profesorul Pătru Firu (n.r. - unul dintre cei mai mari profesori de stomatologie din România) la Bucureşti.

Cum stă astăzi mediul rural la capitolul asistenţă stomatologică?

Din păcate, e mai rău decât a fost. E o nenorocire în mediul rural. Şi în stomatologie, şi în ceea ce priveşte medicina generală. Medicii pleacă, n-au condiţiile necesare pentru a sta. Mijloacele de trai sunt sub medie. Nu pot rezista. Şi de aceea, în privinţa afecţiunilor stomatologice, situaţia este aceea care e, în lumea satului.

Ca să ajutăm un pic situaţia de acolo, am încercat să implicăm şi preoţii, care ar fi putut avea un rol activ în prevenţie. Aşa că, împreună cu doamna profesor Norina Frona, decanul Facultăţii de Medicină Dentară a UMF Iaşi, am iniţiat o conferinţă de prevenţie în stomatologie, la Mănăstirea Neamţ. Acolo a şi fost înfiinţat un cabinet stomatologic.

Bun prieten al vrednicului de pomenire patriarh Teoctist

Ştiu că v-a legat o caldă prietenie de Preafericitul Patriarh Teoctist. Cum l-aţi cunoscut?

Mai întâi am avut o relaţie de bună prietenie cu patriarhul Iustin Moisescu, încă de când era mitropolit al Moldovei. Venea aici, în clinică, îi făceam tratamente. Apoi el a plecat patriarh, la Bucureşti. Pe urmă, Preafericitul Teoctist, pe atunci mitropolit la Craiova, a fost numit mitropolit la Iaşi, iar Iustin Moisescu i-a recomandat să mă caute, dacă va avea nevoie de vreun tratament stomatologic. Aşa s-a şi întâmplat. M-a sunat, m-a chemat la el, ne-am cunoscut şi apoi a devenit pacientul meu. Ne-am împrietenit foarte tare. Eram amândoi bucuroşi că avem rădăcini la Botoşani.

Avea obiceiul că în fiecare duminică invita la masă o serie de personalităţi. Aproape de fiecare dată eram invitaţi - eu şi soţia. Spunea că-i este urât singur. Mi-aduc aminte că aducea mămăliga şi o tăia cu aţa. Serveam borş, exact ca la Botoşani.

Era un om blând, adevărat sfânt.

Profesorul Adrian Neculau spunea despre dumneavoastră, şi spunea frumos, că aţi ştiut „a construi pentru urmaşi“. Acum, în România nu prea se mai practică acest mod de a construi. Unde s-a rupt veriga?

Veriga e ruptă în mai multe bucăţele. În primul rând, nu mai există educaţia de a face ceva pentru aproapele tău. Eu le spun şi studenţilor că, înainte de toate, contează cei şapte ani de acasă. Dar azi aceşti şapte ani nu prea se mai văd. Părinţii nu mai par interesaţi să le dea câtuşi de puţin o educaţie copiilor. Şi aşa se explică, poate, lipsa de dragoste faţă de cel de lângă tine, faţă de locul în care ai crescut, faţă de ţara ta. Oamenii au devenit foarte egoişti, foarte ataşaţi de bani. Şi noi, cei din generaţia mea, am fost medici, dar căutam, pe cât posibil, să fim utili. Nu aşteptam numaidecât să fim răsplătiţi pentru ceea ce făceam. Soţia mea a fost medic pediatru. Îmi aduc aminte că odată a avut un caz greu, un copil intoxicat cu ciuperci, cât pe ce să moară. A stat trei zile, zi şi noapte, la căpătâiul lui, eu îi duceam de mâncare la spital, dar l-a salvat. Asta însemna să te numeşti medic!

La fel, îmi amintesc un caz al meu, un copil de 17 ani cu o tumoare teribilă în cavitatea bucală. Am operat o zi de dimineaţă până seara. Operam şi plângeam. Mă gândeam: „Cum de n-a avut copilul ăsta şansa să se trateze la timp?“ Am reuşit să-l salvez. Eu am ţinut şi ţin foarte mult la copii. Nu am copii, dar teribil îmi plac. Şi-acum am pixuri, culori la mine tot timpul. Când văd câte unul pe stradă mă opresc şi-i dăruiesc. Ştii, mata, ce se bucură?

Acum ne lipsesc altruismul şi capacitatea de a face ceva pentru ţara asta. Noi am trăit sub alte auspicii. Eu, când văd pe cineva de lângă mine că suferă, zău, sufăr şi eu.

O figură emblematică a Iaşilor